Educaţia e ca un pom fructifer; dacă nu e altoită, face fructe mici şi acre.
(Robert Frost)
(Robert Frost)
EDITORIAL
Rolul dascălului în democratizarea vieţii din şcoală
Pornind de la dezideratul „Cu răbdare, să dăm copiilor o minte chibzuită, un ideal de viaţă potrivit cu menirea neamului nostru”, după cum a afirmat Simion Mehedinţi, putem înţelege rolul dascălului în democratizarea vieţii şcolare.
Încă de la naştere, oamenii dispun de capacitatea specific umană de a se modela, de a-şi însuşi experienţa socială a înaintaşilor, deci a accepta educaţia şi de a se autoeduca.
Şcoala, lăcaş de cultură şi lumină, a urmărit dintotdeauna prin dascălii săi educaţia celor mai mici, mici, mijlocii şi mari copii, educaţie care duce în mod implicit la formarea personalităţii umane şi care se realizează la niveluri şi în zone diferite, în funcţie de obiectivele vizate: educaţia intelectuală, educaţia morală, educaţia estetică, educaţia fizică, educaţia profesională, educaţia sanitară, educaţia sexuală.
Factorii importanţi în procesul educaţiei sunt: literatura, arta, mass-media, opinia publică.
Din antichitate şi până astăzi, marii gânditori au considerat că educaţia este esenţială pentru evoluţia unui om sau a unui popor: „Omul nu poate ajunge om decât prin educaţie”, spunea marele filozof Immanuel Kant.
Fiind un proces complex de pregătire a omului pentru viaţa socială din toate punctele de vedere, educaţia are un caracter permanent, se adresează tuturor vârstelor şi vizează crearea unei atitudini motivaţionale pozitive faţă de autoinstruire şi de autoeducaţie.
Trebuie însă avut în vedere că numai dacă se stabileşte un echilibru perfect între drepturi şi responsabilităţi se vor crea premisele realizării unui climat armonios dintre toţi membrii societăţii.
Libertatea prost înţeleasă de către copii, adolescenţi şi tineri, dreptul de a face „tot ce vreau”, pot crea multe disfuncţionalităţi în interiorul oricărei comunităţi umane, al oricărui grup social.
Un astfel de grup social în care drepturile trebuie să se împletească cu responsabilităţile îl reprezintă grupa de copii, clasa de elevi. Pentru buna desfăşurare a vieţii dintr-un colectiv şcolar sunt necesare anumite reglementări. Fie că ne place sau nu, fiecare şcoală, fiecare clasă are un regulament de ordine interioară pe care orice elev trebuie să-l cunoască şi să îl respecte.
Larga autonomie acordată unităţilor şcolare dă dreptul elevilor să se implice în adoptarea propriilor regulamente.
Dascălii au datoria să aducă la cunoştinţa elevilor prevederile regulamentului. El trebuie discutat în cadrul colectivului de elevi, publicat în revistele scolii, la aviziere, prin staţie, dacă şcoala dispune de aceasta.
Educatorul, sau învăţătorul, sau dirigintele a avut şi are în permanenţă un rol deosebit de important în conducerea grupei de copii, sau clasei de elevi.
Relaţiile dintre dascăli şi elevi constituie elementul fundamental al vieţii şcolare în condiţiile vieţii contemporane, când elevul este supus numeroaselor influenţe, sursele lui de informaţie sporind considerabil, iar raporturile cu mediul înconjurător se îmbogăţesc şi se complică şi relaţiile interpersonale în grup devin multidimensionale.
Totuşi, în perioada şcolarităţii, relaţia interpersonală dominantă, cu profunde implicaţii educaţionale, rămâne cea care se formează între profesor şi elev, între educator şi educat. Dacă aceste relaţii nu satisfac nevoile afective ale copiilor, atunci devine iluzorie îmbunătăţirea programelor şi a metodelor. Această relaţie exprimă în fond chintesenţa procesului pedagogic, unde factorul de răspundere şi conducător este profesorul sau educatorul.
Între dascăl şi elev are loc un dialog permanent, intelectual şi moral. De caracterul şi nivelul acestui dialog depinde în mare măsură efectul muncii de educaţie, în special în sistemul democratic actual.
Profesorul este un specialist în domeniul comportamentului uman şi sarcina acestuia este de a forma judecata copilului, de a cultiva inteligenţa acestuia şi de a-i modela conduita.
Avându-se în vedere că elevii şi copiii suferă diverse influenţe, datorită dezvoltării tehnicii fiecare având acasă televizor, calculator, casetofon, dascălul trebuie să susţină şi să discute cu aceştia diverse teme de actualitate: „televizorul – prieten sau duşman?”, „computerul – antrenor şi partener de joc”, „televiziune şi violenţă”.
Dascălul va spune elevilor că televizorul ne satisface dorinţa de a fi mereu bine informaţi, într-o lume efervescentă, plină de evenimente şi într-o societate marcată de comunicare şi dominată de ştiri. Demonstraţiile şi manifestările sportive transmise la TV ne aduc aproape bucuria victoriei sau suferinţa înfrângerilor şi ne cultivă respectul şi admiraţia pentru marii campioni. Emisiunile de divertisment, vesele şi tonice, ne dau relaxarea psihică de care avem atâta nevoie după o zi sau o săptămână grea, marcată de efort fizic sau intelectual. Filmele artistice sau documentare, spectacolele de teatru intră în casa noastră prin intermediul televizorului, aducând cu ele o lume, un întreg univers.
Dincolo însă de toate aceste aspecte benefice pe care ni le oferă imaginea, dacă ştim să o privim cu discernământ, putem vorbi despre TV şi ca „obsesie cotidiană”.
Televiziunea poate genera în anumite circumstanţe forme grave de dependenţă. Poate fi un spectacol anesteziant care, la un moment dat, poate deveni haotic, indiferent de conţinutul programelor. De aceea trebuie să ne educăm în sensul reducerii şi selecţiei programelor oferite.
Violenţa este din ce în ce mai prezentă pe micul ecran, suscitând discuţii privind efectele ei asupra comportamentului telespectatorilor. Este evidentă creşterea numărului de filme în care agresivitatea, sexualitatea, monstruozitatea sunt difuzate constant, într-un mod aproape abuziv. Violenţa este folosită de protagonişti ca un instrument pentru rezolvarea unor conflicte. Comportamentul violent a ajuns să fie prezentat la TV aproape ca o atitudine normală, cotidiană, la care apelează fără scrupule diferiţi indivizi. Deseori această violenţă este prezentată ca legitimă apărare.
La televiziune se oferă şi modele comportamentale care demonstrează cum se pot atinge obiective considerate legitime – bunăstare, prestigiu, dreptate – cu ajutorul unor mijloace ilegitime, ca violenţa.
Cazurile de agresiune, omucidere, viol, sinucidere, vizionate pe micul ecran pot inspira, pot fi „experimente”. Acest proces se poate amplifica dacă se adaugă factori favorizanţi ce ţin de mediul familial sau social, de ordin genetic sau de diferite experienţe traumatizante.
Cunoaşterea şi dirijarea copiilor spre o viaţă ordonată, respectând nu numai programul şcolar, ci şi timpul acordat studiului individual, care constituie baza cunoaşterii, reprezintă o trăsătură caracteristică, o nouă relaţie profesor – elevi şi evidenţiază rolul educatorului în democratizarea vieţii din grădiniţă sau din şcoală.
inst. Crina Linul
Şcoala Generală „Tiberiu Morariu” Salva
FOTOEVENIMENT
Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă Nr. 2 Bistriţa a organizat în data de 25 februarie 2011 Simpozionul Naţional cu tema „Creativitatea profesorului – mijloc de realizare şi flexibilizare a demersurilor didactice” şi expoziţia de fotografie „Prin ochi de profesor”.
Investind în mine, investeşti în viitor!
Echipa de proiect este formată din: prof. Elena Borş, prof. Monia Todea, prof. Olimpia Cheţa, înv. Valeria Buta şi instit. Crina Pop. Fiecare activitate a proiectului este derulată cu sprijinul colaboratorilor: Biblioteca Judeţeană Bistriţa-Năsăud, Asociaţia Învăţătorilor AmmA Bistriţa-Năsăud, Asociaţia Părinţilor Prietenii elevilor nr.1 Bistriţa şi cu sprijinul voluntar al unor cadre didactice de la Şcoala Generală Nr. 1 Bistriţa.
Marţi, 1 martie 2011, ora 12.00 a avut loc lansarea proiectului în incinta Şcolii Generale Nr. 1 Bistriţa. Au participat cadre didactice, reprezentanţi ai comunităţii locale – primărie, poliţie, protecţia copilului, şi alte instituţii, parteneri, mass-media. Participanţilor le-au fost prezentate scopul şi obiectivele proiectului, programul cu activităţile ce se vor derula în cadrul proiectului, data şi locaţia acestora. Au luat cuvântul directorul Şcolii Generale Nr. 1 Bistriţa, preşedinta Asociaţiei Prietenii Elevilor Nr. 1 Bistriţa, reprezentanţii Primăriei Municipiului Bistriţa, Consiliului Local Bistriţa, Centrului de informare Ecologică Bistriţa, Bibliotecii Judeţene Bistriţa-Năsăud şi trei părinţi. Au fost realizate interviuri şi sondaje de opinie, au fost aplicate chestionare cu privire la activităţile propuse în proiect şi necesitatea derulării acestora. Fiecare participant (200 de persoane) a primit un mărţişor (cu titlul proiectului), toţi copiii au primit câte un balon şi bomboane. Au fost expuse 9 afişe, au fost tipărite 31 de invitaţii şi 30 de mape pentru invitaţii externi şcolii, 200 de pliante, iar celorlalţi adulţi, părinţi şi cadre didactice, le-au fost înmânate alte 50 de mape cu informaţii despre proiect. Au fost aplicate 60 de chestionare şi au fost realizate 20 de interviuri. Lansarea proiectului a fost prezentată la ştirile postului de televiziune local AS TV şi în ziarul local Mesagerul.
Întreaga lună martie este dedicată lecturii, cărţilor, deoarece la vârsta şcolară mică lectura are un rol hotărâtor în formarea personalităţii elevului. Din punct de vedere cognitiv, cartea implică procese psihologice specifice. Prin activităţile propuse urmărim să formăm elevilor din grupul ţintă gustul pentru citit, să dobândească informaţii cu privire la activităţile ce se desfăşoară în „casele cărţilor” (biblioteci, librării, edituri, tipografii), să-şi îmbogăţească vocabularul, să-şi dezvolte limbajul, să facă legătura dintre cuvântul scris şi semnificaţia acestuia, să înţeleagă felul în care „curge” o naraţiune, ceea ce stimulează dezvoltarea unei gândiri discursive şi capacităţii de predicţie a secvenţelor narative, să-şi îmbogăţească cunoştinţele despre viaţa animalelor, plantelor şi oamenilor, despre trecutul istoric al popoarelor, despre muncă şi profesii, să-şi formeze o atitudine pozitivă şi echilibrată, să-şi dezvolte imaginaţia şi creativitatea, să-şi formeze o cultură literară. Am iniţiat acest gen de activităţi cu gândul că vom porni în călătoria fără sfârşit, ca într-o poveste fără sfârşit, a căutării cărţii perfecte. Ne-am imaginat că cineva, undeva, cândva a scris o carte pentru fiecare, că fiecare îşi poate descoperi propria poveste, trăire, emoţie, idee, între rânduri.
Şi un gând pentru cititorii Didactica Nova:
„Lăsaţi să vă picure în suflet încă o primăvară… lăsaţi-o să vă învăluie inima şi să vă însenineze chipurile.”
Echipa de proiect
Lifelong learning – o „poveste de succes”
Creativitate „serioasă” prin seriozitate creativă...
Educaţia adulţilor este un domeniu disciplinar mai puţin dezvoltat în ansamblul ştiinţelor educaţiei, accentul punându-se pe educarea copilului. Concepţia asupra educaţiei adulţilor şi accepţiunile date termenului de-a lungul timpului au fost tributare nevoilor sociale şi individuale, cărora le-a răspuns în contextul sociopolitic, cultural şi economic dintr-o perioadă sau alta. Conceptul de popular enlightment, mult utilizat în spaţiul scandinav, reflectă sprijinul social deosebit acordat adulţilor pentru continua lor dezvoltare individuală şi ameliorare a competenţelor, în strânsă legătură cu ideile social-democrate de bunăstare şi de oportunităţi egale (Paloş, Sava, Ungureanu, 2007).
Educaţia/ învăţarea de-a lungul întregii vieţi (educaţia permanentă, lifelong learning – LL) este o nouă realitate educaţională, apărută din necesitatea de a face faţă provocărilor societăţii actuale, bazate pe cunoaştere. Învăţarea de-a lungul întregii vieţi este un concept integrativ, ce orientează demersurile educaţionale asupra individului. Acest concept a apărut ca necesitate a repunerii în discuţie a competenţelor pe care sistemul formal de educaţie şcolară le asigură indivizilor, pentru a-i pregăti să facă faţă schimbărilor continue din lumea muncii, a diferitelor tranziţii din viaţa modernă, iar profilurile de competenţe cerute pe piaţa muncii sunt tot mai complexe şi în continuă schimbare.
La nivel european, se depun eforturi susţinute pentru investiţia în educaţie, privită ca cea mai importantă pârghie de realizare a unei „Europe bazate pe cunoaştere”. Încă din anul 2001, Comunicatul Comisiei Europene privind „Realizarea spaţiului european ca un spaţiu al învăţării permanente” („Making European area of lifelong learning a reality”) subliniază necesitatea asigurării oportunităţilor pentru fiecare de a dobândi deprinderile de bază, printre care cele de cunoaştere a limbilor străine fiind absolut necesare, în condiţiile utilizării tot mai largi a mijloacelor de comunicare şi informare în dezvoltarea şi promovarea ofertelor educaţionale şi profesionale.
Competenţele necesare unei societăţi bazate pe cunoaştere, cu referire mai ales la folosirea calculatorului şi navigarea pe internet, ridică problema cunoaşterii unei limbi străine – în special a limbii engleze – şi, deci, a competenţelor lingvistice de bază, cel puţin la nivelurile A1 şi A2 ale Cadrului de Referinţă European pentru limbi.
Orice adult trebuie să posede cunoştinţe practice din două limbi de largă circulaţie, pe care va avea posibilitatea să le perfecţioneze ulterior, prin studiu individual, sau în cadru organizat, pentru a le folosi în orice domeniu de activitate. Învăţarea unor limbi moderne este considerată parte integrantă a culturii generale şi chiar o modalitate de menţinere a activităţii cerebrale.
Pentru a-şi însuşi un anumit volum de cunoştinţe, cu un randament maxim, cursantul trebuie, în primul rând, să fie motivat în acest sens, să aibă dorinţa necesară pentru a depune eforturile cerute în vederea învăţării , sarcina profesorului fiind esenţială în acest sens. Pentru aceasta profesorul foloseşte metode care să-l atragă pe cursant, abordând zone care-l interesează în fiecare stadiu de dezvoltare. Majoritatea activităţilor organizate în vederea însuşirii limbii vor fi „deghizate” în acţiuni atractive (G. Gălăţanu, E. Comişel), în prima fază punându-se accent pe oralitate, şi mai apoi utilizând forma scrisă. Iar aici intervine creativitatea profesorului !
Pentru a fi creativ, profesorul trebuie, în primul rând, să fie bine pregătit. El trebuie să deţină o cantitate enormă de informaţii din acel câmp de interes. În al doilea rând, el încearcă să combine idei pentru că îi face plăcere să compună sau să inventeze ceva. Şi, nu în ultimul rând, trebuie să dispună de discernământ şi perseverenţă, deoarece nu întotdeauna ideile noastre au şanse de a fi „simfonii măreţe” (Jacob Rabinow). Dar, atunci când sunt, trebuie să continuăm în direcţia descoperită ca fiind reuşită.
Pentru a ajunge la rezultate creative, este nevoie de un înalt nivel de motivaţie. Pentru mulţi dintre primii teoreticieni ai creativităţii răspunsul la întrebările legate de forţa motoare a creativităţii ţinea strict de tenacitatea urmăririi scopului (Cox, 1926), de pasiunea (Bruner, 1962), dăruirea (Henle, 1962), de implicarea totală (Roe,1952) şi perseverenţa (Newell, Shaw şi Simon, 1962) celui care realiza ceva într-un mod creativ.
Printre numeroasele teorii există şi teoriile celor care susţin că o parte esenţială a creativităţii este pasiunea pentru activităţile respective şi delectarea pe care o produc (Bruner,1962; Henle, 1962; Torrance, 1962; Torrance,1995). În acelaşi mod, teoreticienii au recunoscut importanţa implicării profunde în activitate atunci când au afirmat că motivaţia creativităţii îşi are originea în dorinţa de a interacţiona deplin cu mediul, pentru a-şi manifesta „la maximum potenţialul perceptiv, cognitiv şi expresiv”(Golann, 1962). Iar atunci când pasiunea, dăruirea şi interesul profunde pe care le are o persoană faţă de acea activitate se combină cu o detaşare critică, reuşita este asigurată.
Cea mai bună modalitate de a-i ajuta pe oameni să-şi aducă la nivelul maxim potenţialul creativ este să li se permită să facă ceva ce le place .Libertatea de a-şi alege activitatea le permite să caute acele subiecte pentru care simt o motivaţie intrinsecă intensă. Acest nivel înalt al interesului intrinsec este baza realizărilor creative. Profesorii pot încorpora această perspectivă în activitatea din clasă, permiţându-le cursanţilor să-şi aleagă temele pentru proiectele individuale sau colective. La locul de muncă, angajaţii – mai ales cei cu activităţi în care creativitatea este foarte importantă – trebuie să fie încurajaţi să exploreze ideile ce îi entuziasmează. (Sternberg, 2005).
Adesea, problema care se pune atât în clasă, cât şi la locul de muncă este păstrarea motivaţiei intrinsece. Motivaţia intrinsecă şi creativitatea copiilor – dar şi a adulţilor – pot fi mărite dacă profesorii discută cu ei despre stimularea intrinsecă şi bucuria de a învăţa; motivaţia intrinsecă şi creativitatea adulţilor pot fi mărite dacă şefii acestora creează un mediu în care angajaţii să-şi poată comunica nestingheriţi ideile şi să-şi poată împărtăşi interesul fată de muncă.
Noile concepţii teoretice fac referire la mărirea componentei motivaţionale a creativităţii (Amabile, 1993) şi, în primul rând, la faptul că orice factori extrinseci care întăresc senzaţia de competenţă fără să submineze sentimentul autodeterminării vor influenţa pozitiv motivaţia intrinsecă şi, în final, creativitatea.
Si, deoarece finalitatea acestor deziderate teoretice se verifică în practica de zi cu zi, orice model de bune practici trebuie împărtăşit şi altora, având în vedere că orice realizare obţinută este un triumf al tuturor celor implicaţi.
Astfel, ieşind în întâmpinarea cerinţelor actuale, Casa Corpului Didactic a judeţului Bistriţa-Năsăud a avut iniţiativa introducerii în Oferta de programe de formare continuă pentru anul şcolar 2010-2011 a cursurilor de iniţiere în limbi străine pentru adulţi: engleză, franceză, germană şi italiană. În luna octombrie 2010 a fost lansat „Cursul de iniţiere în limba engleză pentru adulţi”, cu participarea cursanţilor de diferite profesii şi vârste: de la tineri preocupaţi de dezvoltarea propriei cariere, până la pensionari preocupaţi de cunoaşterea limbii engleze pentru călătorii şi comunicare, în condiţiile lărgirii ariei de comunicare şi deplasare pe plan internaţional.
În condiţiile resurselor bugetar-financiare reduse, cursul a fost iniţiat, chiar fiind un curs cu taxă de participare, interesul deosebit determinând ca numărul cursanţilor să depăşească numărul programat iniţial de 15 cursanţi/ grupă.
Îmbinând diverse metode, cursanţii au fost introduşi treptat în „tainele” limbii engleze, aceştia studiind cu reală plăcere, într-un mod interactiv, tot ce este legat de universul limbii engleze: de la fonetică, vocabular şi gramatică, până la cântece, colinde şi sărbători tradiţionale ale civilizaţiei britanice şi americane. O dată pe săptămână, cursanţii, deşi după o zi obositoare de muncă, fac eforturi susţinute pentru a învăţa realmente ”ca la şcoală”.
Ecoul pozitiv al activităţilor din prima grupă a rezonat şi a dus la înfiinţarea celei de a doua grupe în luna ianuarie 2011, cursanţii participând cu acelaşi entuziasm la ora săptămânală de limba engleză. Metodele de predare interactive, cu accent pe dezvoltarea vocabularului şi pe conversaţie, precum şi atmosfera plăcută „la un ceai englezesc”, au un rol esenţial în susţinerea coeziunii grupului şi a implicării colective în activităţi.
Cursul „Five o'clock tea” este, în plus, şi un motiv de socializare şi de cunoaştere reciprocă de către cursanţi. Metodele personalizate şi feeling-ul profesorului sunt motivele pentru care genul acesta de învăţare este acceptat uşor de adulţi, aceştia dorind să-şi perfecţioneze cunoştinţele în anul următor.
Studenţii sunt introduşi în universul britanic într-un mod plăcut şi amuzant, cu sărbătorirea principalelor evenimente specifice civilizaţiilor engleză şi americană (Halloween, Christmas, Valentine's Day), atmosfera plăcută nepunând în umbră seriozitatea studiului, care reprezintă „emblema” acestui curs.
Şi, pentru că orice activitate trebuie să fie evaluată, autoevaluată şi, în final, sărbătorit succesul, cele două grupe şi-au exprimat dorinţa de a sărbători împreună finalizarea cursului printr-un banchet care, bineînţeles, se va desfăşura sub forma unui „party” foarte englezesc.
prof. Elena-Egreta Marc,
CCD Bistriţa-Năsăud
BIBLIOGRAFIE
1. Băban, A., Consiliere educaţională, Imprimeria Ardealului, Cluj-Napoca;
2. Bunescu, Gheorghe, Alecu, Gabriela, Badea, Dan, Educaţia părinţilor – Strategii şi programe, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997;
3. Cristea, Sorin, Dicţionar de termeni pedagogici, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998;
4. Elkonin, D. B., Psihologia jocului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980;
5. Gălăţeanu G.,Comişel E., Îndrumător metodic pentru predarea limbii engleze, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975;
6. Gysbers, N.C., School guidance and Counselling in the 21st Century: Remember the Past into the Future, 2001;
7. Jarvis, P., The theory & practice of teaching, Routledge, Londra, 2006;
8. Paloş, Ramona, Sava, Simona, Ungureanu, Dorel, Educaţia adulţilor. Baze teoretice şi repere practice, Editura Polirom, Bucureşti, 2007;
9. Rădulescu, Eleonora, Tîrcă, Anca, Şcoală şi comunitate, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002;
10. Roco Mihaela, Creativitate şi inteligenţă emoţională, Editura Polirom, 2001;
11. Rogers, A., Teaching Adult, Open University Press, Berkshire, 2002;
12. Sava, Simona, Ungureanu, Dorel, Introducere în educaţia adulţilor, Editura Mirton, Timişoara, 2005;
13. Seaman, D.F., R.A., Effective Strategies for Teaching Adults, Merrill, New York, 1989;
14. Sterberg Robert, Manual de creativitate, Editura Polirom, 2005;
15. Stewart, Charles, Community Education. Practical Guidelines for Meeting Local Challenges, Charles Stewart Mott Foundation;
16. Stoll, L., Fink, D., Changing Our Schools: Linking School Effectiveness and School Improvement, Open University Press, Buchingham, 1996;
17. Şchiopu, U., Dicţionarul de psihologie, Editura Babel, Bucureşti, 1997.
Mobilitate în Portugalia din cadrul Proiectului Multilateral Comenius „Cântecul de leagăn – limbajul universal al dragostei”
În perioada 23.02 – 1.03.2011 în Municipiul Penafiel, Portugalia s-a desfăşurat cea de a doua întâlnire de proiect internaţională din cadrul Proiectului Multilateral Comenius „Cântecul de leagăn – limbajul universal al dragostei” la care a participat şi un grup de 4 cadre didactice din cadrul Şcolii Generale „Tiberiu Morariu „Salva, dir. Pop George, prof. Puica Vasile, ed. Codrea Măricuţa şi coordonatoarea proiectului ed. Găzdac Vasilica.
Scopul acestei întâlniri a fost de a prezenta activităţile realizate în lunile noiembrie (Familia mea), luna decembrie (Leagănul lui Iisus), luna ianuarie (Seara bunicilor), produsele finale, DVD-uri, afişe, broşuri, etc. dar şi prezentarea site-ului proiectului realizat de către echipa română, www.lullabiescomenius.com.
S-au vizitat mai multe grădiniţe din cadrul Agrupamiento-ului , Grădiniţa din Pinheiro, Grădiniţa din Valpedre, Grădiniţa din Entre-os-Rios şi Grădiniţa din Tojais.
La ceremonia de deschidere care a avut loc la Primăria din Penafiel, au participat numeroase oficialităţi locale atât din domeniul administrativ şi educaţional, precum şi consulul României pe probleme de cultură şi educaţie din Porto, d-na Iulia Tomescu, dar şi un reprezentant al Camerei de Comerţ Portughezo-Române din Porto, d-nul Caro Luis.
Gazdele noastre au propus un tur turistic al oraşului Porto cu vizitarea celor mai importante obiective turistice, plimbare pe fluviul Doro şi pe malul Oceanului Atlantic dar şi cunoaşterea din trecutul şi prezentul celebrului vin de Porto cu vizitarea unor ferme şi a unor pivniţe, a unor fabrici de îmbuteliere a vinului.
Argumentul acestui proiect a fost importanţa cântecului de leagăn în dezvoltarea emoţională a copilului preşcolar şi găsirea unor noi modalităţi de valorificare a unor simboluri ale copilăriei universale ca aceste cântece speciale. Căutăm prin intermediul acestora să găsim ceea ce am pierdut în societatea modernă invadată constant de media şi IT, acele legături unice care existau în fiecare familie şi implicit în societatea care respecta anumite valori morale. Cântecele pot să aibă o tentă locală, regională sau naţională dar ele aparţin patrimoniului universal. O cercetare va contribui la consolidarea unei tradiţii, la stoparea pierderii culturale prin desacralizarea mediului familial. Cântecul de leagăn este legătura strânsă între copil şi mamă, copil şi restul lumii, chiar din ziua naşterii, conexiune divină stabilită încă din vremuri imemorabile.
Un rol important în cadrul acestei întâlniri l-a constituit atelierul cu părinţii „Impactul muzicii la vârstele timpurii” precum şi spectacolul susţinut de către copiii din Grădiniţele din Penafiel, Portugalia.
Implicarea în diferite proiecte europene contribuie în mod pozitiv la dezvoltarea dimensiunii europene a educaţiei dar şi a propriei instituţii de învăţământ. Considerăm că aceste experienţe constituie modele de urmat pentru cei care doresc să completeze aplicaţiile pentru obţinerea finanţării din partea Uniunii Europene pentru asemenea proiecte de colaborare educativă cu diferite instituţii de învăţământ din Europa.
Prezentul articol prezintă punctul de vedere al autorului. Acest proiect a fost realizat cu sprijinul Comisiei Europene.
ed. Vasilica Găzdac,
Şcoala Generală „Tiberiu Morariu” Salva
Importanţa jocului de rol în grădiniţa de copii
Cel mai eficient mijloc prin care copiii iau contact cu lumea, înţeleg evenimentele din jur şi învaţă din ele, este, fără îndoială, jocul. Jucându-se, copilul exersează înţelegerea prin comunicare, îşi dezvoltă capacitatea de discriminare, de judecată, imaginează şi formulează verbal atât realul cât şi imaginarul.
Cel mai important aspect al folosirii jocului ca metodă de predare-învăţare în grădiniţă este acela de a-i face pe copii să conştientizeze că se află într-o situaţie de învăţare, ceea ce presupune stabilirea clară a sarcinilor didactice urmărite în cadrul jocului, ce rol va juca (interpreta) fiecare copil în cadrul jocului, a regulilor jocului, care nu vor permite îndepărtarea copiilor în timpul jocului de tema stabilită, ajutându-i în acelaşi timp în rezolvarea sarcinilor de joc şi imprimând direcţia necesară în acţiunea de joc. Pregătirea materialelor necesare pentru simulare este de asemenea un aspect deosebit de important pentru reuşita jocului.
Jocul, prin structura sa, bazată pe existenţa unui număr mai mare sau mai mic de roluri, favorizează apariţia celor mai variate relaţii interindividuale, începând cu primele legături de prietenie între copii. Jocul creează condiţiile trecerii de la formele de activitate individuală la activitatea pe grupe mici şi apoi pe grupe din ce în ce mai largi. Acest lucru este deosebit de important pentru formarea capacităţii copiilor de a ţine seama de celălalt , de altcineva decât propria lor persoană. Copilul trebuie să accepte colegul de joc şi să-şi coreleze propriile acţiuni cu cele ale altui copil, situaţie dificilă ce determină apariţia unei contradicţii între nevoia copilului de a intra în contact cu alţi copii, pe de o parte şi între egocentrismul caracteristic vârstelor mici, pe de alta parte.
Jocul reuşeşte să rezolve în mare măsură această contradicţie, când este dirijat cu măiestrie de către educatoare. Rolurile, pe care le au în joc, reprezintă acţiuni ale adulţilor în diferitele lor ipostaze : de muncă, de familie, de activitate recreativă. În rolul adulţilor, preşcolarii îşi însuşesc o dată cu interpretarea rolului şi relaţiile acestora cu alţi oameni într-o situaţie dată.
În cadrul jocului de rol „De-a mama”, copilul-mamă îşi însuşeşte dragostea şi grija faţă de copilul-fiu sau fiică , are grijă să nu răcească, îl duce la medic atunci când se îmbolnăveşte, îi cumpără jucării, îl duce în parc să se joace. Toate aceste acţiuni transpuse din viaţa cotidiană, îl pun pe copil în situaţia de a reproduce o serie de relaţii complexe din viaţa socială: relaţiile familiale ca şi relaţiile faţă de medic, de vânzător. Pe de altă parte, între copii se stabilesc o serie de legături impuse de derularea jocului. Procedeele folosite de educatoare sunt variate. Introducerea unor jucării care nu pot fi folosite individual obligă pe copii să-şi caute parteneri de joc, de exemplu: trusa frizerului, trusa medicului, trusa gospodinei. Dacă la început clienţii sau pacienţii sunt păpuşile, treptat aceste păpuşi sunt aduse de o mamă la frizerie, iar după un timp mama doreşte să fie şi ea consultată sau coafată. Astfel, materialul pus la dispoziţia copiilor sugerează un joc cu mai multe roluri şi prin aceasta favorizează apariţia jocurilor pe grupe mici.
Un alt procedeu important este de a pune copiilor problema „Cu cine vrei să te joci astăzi?”, oferindu-i posibilitatea alegerii partenerului de joc. Important este ca educatoarea să de libertatea copilului să-şi manifeste preferinţele şi să-l orienteze în menţinerea acestor simpatii şi interese. O altă modalitate de integrare a copiilor în cadrul jocului este mărirea numărului de roluri. De exemplu, în jocul „De-a vânătorii”, educatoarea sugerează ca animalele prinse în capcană să fie trimise parcului zoologic. În acest mod s-a creat un rol nou, îngrijitor la parcul zoologic, în care este antrenat unul din copiii care privea jocul vânătorilor.
De multe ori în cadrul jocurilor copiilor apar conflicte, care duc la atitudini brutale, ceartă şi plânsete. Se impune prevenirea conflictelor sau atunci când au izbucnit rezolvarea lor. Preşcolarii mici întâmpină greutăţi la împărţirea şi folosirea jucăriilor. Educatoarea trebuie să introducă reguli: jucăria nu se smulge din mâna colegului, ea se cere frumos, copiii trebuie să aştepte până ce termină jocul cel care o utilizează, dacă el nu vrea s-o cedeze la cerere.
Sub aspectul prevenirii conflictelor, educatoarea trebuie să cunoască fiecare copil în parte şi să acorde atenţie deosebită celor impulsivi, mai agresivi sau nou veniţi.
Educatoarea trebuie să valorifice experienţa cu caracter pozitiv a copiilor, să marcheze tot ce ar putea să-i influenţeze într-o direcţie bună. De exemplu, să sublinieze blândeţea educatoarei, spiritul de sacrificiu al medicului, amabilitatea vânzătoarei şi a clientului, devotamentul mamei.
Sfârşitul jocului nu înseamnă uitarea completă a conţinutului său. Dimpotrivă, după joc, copiii trebuie ajutaţi să-şi amintească ce-au făcut şi să-şi consolideze cunoştinţele. Educatoarea va organiza o nouă discuţie în grup, iar copiii sunt întrebaţi ce au făcut şi ce parte a jocului le-a plăcut cel mai mult. De asemenea, ei sunt întrebaţi ce ar dori să facă mai departe (de-a ce ar dori să se joace), fiind astfel obişnuiţi cu o strategie de planificare, încurajaţi să gândească mai departe şi să proiecteze acţiunile.
E util ca în joc să fie introduse rime, poezioare scurte şi cântecele. Copiii vor fi implicaţi cerându-li-se să repete sunete, acţiuni, pantomime în cadrul jocului de rol pe care îl desfăşoară.
În joc copilul se manifestă spontan, sincer, îşi dezvăluie tendinţele, interesele, contribuind într-o foarte mare măsură la formarea, dezvoltarea şi îmbogăţirea vocabularului sub aspect fonetic, lexical şi gramatical.
În cadrul activităţilor instructiv-educative din grădiniţă se pot dezvolta relaţii de prietenie pe parcursul jocurilor copiilor, dacă activitatea se desfăşoară în bune condiţii, printr-un material adecvat, iar educatoarea ţine seama de complexitatea de cauze care generează conflicte între copii şi intervine pentru a le înlătura.
Pentru o buna dezvoltare a comunicării verbale şi nonverbale a copiilor în grădiniţă este bine să punem accentul pe jocul de rol desfăşurat de copii, fie el organizat de educatoare sau apărut spontan din dorinţa copiilor.
ed. Crina Luminiţa Clapou
Grădiniţa cu Program Prelungit nr. 3 Bistriţa
Vintilă Horea şi ipostazele exilului
Absolvent al Colegiului Naţional „Sf. Sava” din Bucureşti (1993); absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti; licenţiat în Litere al Universităţii Catolice din Paris. Susţinut de Nichifor Crainic, ministru al Informaţiilor şi Propagandei, este numit în iunie 1940 ataşat de presă la Legaţia României din Italia (Roma). În octombrie 1940 noul guvern al Statului Naţional Legionar îi recheamă în ţară. Se întoarce la Bucureşti în decembrie 1940, obţine în 1941 o bursă de studii „Humboldt” pentru Austria şi, susţinut de Alexandru Marcu, noul ministru al Informaţiilor şi Propagandei este numit în 1942 ataşat de presă la Consulatul român din Viena. Aceşti ani constituie o perioadă zbuciumată, ce anticipează anii exilului.
După o scurtă şedere în Italia, unde practică jurnalismul şi unde are ocazia să îl cunoască pe Giovanni Papini, Vintilă Horea emigrează în Argentina (1948-1953), lucrând ca funcţionar la o societate de import şi devenind profesor de literatura română la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Buenos Aires.
În 1953 primeşte o bursă din partea Institutului de Studii Hispanice şi se întoarce la Madrid, unde va deveni profesor de literatură universală şi contemporană la mai multe instituţii de învăţământ superior.
Vintilă Horea se numără printre acei oameni de cultură care au reuşit să confere o nouă imagine exilului românesc. În biografia spirituală a autorului există două etape diferite; prima este reprezentată de perioada petrecută în ţară, iar cea de-a doua se referă la anii exilului (în cadrul proceselor politice este condamnat în februarie 1946, 1a muncă silnică pe viaţă, degradare civică pe 10 ani şi confiscarea averii).
Debutează în 1932 cu versuri în Revista Colegiului Naţional Sfântul Sava din Bucureşti. În 1933 colaborează cu versuri la revista lui Pavel Macedonski (fiul lui Alexandru Macedonski), Raza literară. Din 1933 se alătură mişcării literare create în jurul revistei Gândirea. Dintre volumele de versuri amintim: Procesiuni (1937), Cartea cu duhuri (1939) şi Cartea omului (1941), care impun un poet de mare valoare; iar acest lucru şi datorită faptului că în exil scrie în limba română: versuri, nuvele, publicistică, proză memorialistică; în limba franceză majoritatea romanelor şi în spaniolă câteva romane, eseuri, studii de istorie literară.
Destinul agitat şi faptul că a fost nevoit să ia calea emigraţiei se resimte şi asupra operei.
Romanul care îi oferă consacrarea este Dumnezeu s-a născut în exil, carte tradusă în 14 limbi şi care în 1960 primeşte Premiul Goncourt: „Cred că până în 1917, când am început să scriu Dumnezeu s-a născut în exil, am avut de îndurat ani grei din care nu ştiam cum să ies, procesul meu de înscriere în exil aflându-se într-o permanentă luptă cu adaptarea la limba spaniolă în care trăiam, dar şi cu înrădăcinarea din ce în ce mai disperată în limba română, pe care nu o puteam părăsi fără primejdia de a mă pierde. Scrierea romanului ovidian în franceză mi-a oferit o cale de mijloc, un fel de echilibru psihic din care şi acum îmi trag liniştile”.(1)
Romanul Dumnezeu s-a născut în exil formează împreună cu Cavalerul resemnării (1961) şi Salvarea de ostrogoţi (1983) o trilogie a exilului „toate trei zugrăvesc într-un fel istoria Romanilor, de la Ovidiu încoace, într-un fel sau dintr-o perspectivă de istorie - actualitatea pe care nimeni nu a realizat-o până acum la noi”.(2)
Romanul zugrăveşte ultimii opt ani din viaţa poetului Publius Ovidius Naso, care este exilat de către împăratul Augustus la Pontul Euxin. Dumnezeu s-a născut în exil este un roman-jurnal în care este prezentat destinul zbuciumat al celui mai mare poet elegiac al Romei antice.
O perspectivă religioasă asupra existenţei – aceasta este modalitatea prin care se produce salvarea lui Vintilă Horia şi a personajelor sale din confruntarea cu Timpul. Desigur, procesul este unul îndelungat. Despre romanul de succes Dumnezeu s-a născut în exil, autorul mărturiseşte: „eu lansam contemporanilor mei un mesaj la speranţă”, iar cu romanele ulterioare se produce confirmarea acestei soluţii existenţiale. Nevoia de mit, de poveste a omului modern, transformată în necesitatea de a mitologiza, reprezintă unul din resorturile intime ale felului în care cartea demonstrează evoluţia de la divinitate la Divinitate şi apoi la Dumnezeu.
Tema exilului se găseşte plasată în centrul operei sale, în care puţini din oamenii timpului nostru se simt atât de bine acordaţi. Exilul cu suferinţe şi sfâşieri, cu nostalgii tragice şi, în acelaşi timp, cu teribila forţă de purificare.,,Am ales exilul pentru a putea spune adevărul”ne asigura Nietzsche. Exilatul, omul care a pierdut totul, nu va fi el predestinat să judece lumea oamenilor aşezaţi, denunţându-le ipocrizia şi nedreptatea? Nu va fi el cel pregătit să trăiască marile experienţe spirituale? Parcă este ieri când Evanghelia ne-a învăţat că ,,cel care călătoreşte pe pământ” are şansa în plus să-l întâlnească pe Dumnezeu, ca şi bunăstarea şi mulţumirea”. Aceste minunate cuvinte cu referire la scriitorul roman, Vintilă Horia , au fost rostite de Daniel-Rops, membru al Academiei Franceze, care s-a ocupat de Postfaţa romanului Dumnezeu s-a născut in exil , ediţie apărută la Craiova, în anul 1990 la Editura Europa.
Deşi este acuzat că „fabulează delirant” în roman, de remarcat este folosirea naraţiunii la persoana întâi având menirea de a potenţa impresia de autenticitate a trăirilor, dar şi puternica încărcătură de livresc a cărţii.
Autorul foloseşte la scrierea romanului numeroase documente istorice cu scopul de a vorbi de eterna condiţie a exilatului. Astfel, itinerariul spiritual al lui Ovidiu se derulează între două spaţii semnificative: de o parte se găseşte Roma, cetatea eternă, suprema promisiune pentru exilat; de cealaltă se află toposul infernal întruchipat de Tomis, un spaţiu în care domină frigul, tristeţea şi deznădejdea.
Poetul, de asemenea, este surprins în două ipostaze: pe de o parte se găseşte poetul sărbătorit de romani, ducând un mod de viaţă dionisiac, în timp ce de cealaltă parte se află proscrisul lovit de soartă.
Romanul este unul iniţiatic, deoarece surprinde iniţierea poetului într-o nouă mitologie. Astfel exilul impune o nouă poetică, o poetică a sincerităţii absolute.
Conţinutul epic al romanului este sărac; numărul personajelor este redus, accentul fiind pus pe meditaţie şi pe investigaţie psihologică. Personajele pe care le întâlneşte la Tomis: Dochia, Honorius, Herimon şi Artemis reprezintă nişte intermediari în această nouă lume a exilului.
Dumnezeu s-a născut în exil este un roman cu accente dramatice privind intelectualul autentic obligat la exil pentru a scăpa de sub jugul unui regim totalitar.
Alte romane importante sunt: Journal d'un paysan du Danube ((1966) în care pe lângă tema exilului apare şi dragostea; două noţiuni care coexistă în opera lui Vintilă Horea. Ideile autorului sunt exprimate şi în Consideraciones sobre un mundo peor (1978, Barcelona). Autorul este obligat să-şi adapteze viaţa în funcţie de limba şi de obiceiurile ţării în care trăieşte. Ideile care revin obsesiv în toate cărţile autorului sunt iubirea şi eternitatea, exilul şi suferinţa, femeia şi cunoaşterea, moartea şi transfigurarea. Aceste idei se întâlnesc şi în romanul O femeie pentru apocalips.
O altă imagine a exilului apare şi în romanul Salvarea de ostrogoţi (1983). Romanul conţine trei capitole, dintre care două zugrăvesc destinul protagonistului Toma Singuran. Numele este simbolic şi sugerează experienţa exilului, singurătatea şi durerea pe care le trăieşte.
Romanul „obsedantului deceniu” vorbeşte fără ocolişuri de anii totalitarismului din România; de problema posibilităţii supravieţuirii individului într-o astfel de societate. Toma Singuran a fost profesor universitar, destinul său fiind modificat cu brutalitate fiindcă nu a acceptat să colaboreze cu regimul comunist. Exilatul îşi pierde vechea sa identitate şi nu înţelege cum poate fi condamnat cineva doar pentru că are alte idei decât cele impuse în mod oficial.
Finalul romanului rămâne deschis, rezolvarea conflictului având loc prin refugiul în trecut.
Un fals roman istoric este Cavalerul resemnării (1960). La fel ca şi în Salvarea de ostrogoţi şi aici V. Horea renunţă la confesiunea subiectivă, la persoana întâi, pentru a adopta relatarea la persoana a treia. Autorul îşi plasează întâmplările romanului într-un secol imaginar. Există în romanele lui Vintilă Horea o confruntare dramatică cu destinul potrivnic. Lupta personajelor cu soarta se dovedeşte inegală, dar le permite protagoniştilor să apară în faţa cititorilor în deplina lor măreţie.
Romanul conţine cinci capitole cu titluri semnificative: Totul nu-i decât memorie, Stelele, Trădătorii, Orice, numai moarte nu, Pădurile. Şi aici conţinutul epic este sărac; accentul este pus pe meditaţia asupra sensurilor grave ale istoriei. Numărul personajelor este redus, dar în confruntarea dintre bine si rău, ele dobândesc o investitură emblematică.
Se prezintă două toposuri: Valahia, invadată de turci, este redusă la spaţiul insular al pădurii. Pădurea reprezintă, aici, o întruchipare a libertăţii, o rezistenţă împotriva cotropitorilor, dar şi spaţiul edenic al copilăriei. Prozatorul introduce şi elemente fantastice cu scopul de a menţine atmosfera de taină, iar cel de-al doilea topos, simbolic, este minunata Veneţie. Veneţia apare în mai multe ipostaze: ca o întruchipare a libertăţii şi a culturii, dar şi ca o capitală a pierzaniei, a intrigilor, a lăcomiei, a desfrâului şi a crimei. De aici şi destinul iminent al cetăţii.
Revolta la adresa destinului potrivnic se dovedeşte zadarnică. Citatul din S. Kierkegaard aşezat la începutul romanului ilustrează acest lucru. „Totul se prăbuşise în puţină vreme. Principatul şi viaţa sa, sărmana lui viaţă de rebel fără speranţă. Revolta era aşadar interzisă noroadelor, ca şi indivizilor...” De aici şi titlul: „Trebuia aşadar să se resemneze. Era unica ieşire spre libertate, între limitele pe care le impunea această scurtă servitute situată între viaţă şi moarte”.
Fenomenul exilului afectează scriitorul în chiar „miezul” identităţii sale: procesul de creaţie. La două niveluri se produce metamorfoza (individual, dar şi colectiv). Recursul la Tradiţie, implicit la memorie, este o caracteristică universală a fiinţelor ameninţate: „Identitatea este, într-o largă măsură, moştenire şi memorie. Ea se sprijină pe valori şi simboluri şi mituri fondatoare. Naţiunile, precum indivizii, când evoluţia lor pare ameninţată şi primejduită de anumite evenimente, caută în trecutul lor argumente pentru a se linişti în ceea ce priveşte viitorul lor. Canonul estetic poate suferi, aşadar, modificări. Fie că este vorba de un demers colectiv sau unul individual, proza din exil face apel la tot ceea ce înseamnă Tradiţie şi, implicit, la istorie, solicitând toate tipurile de memorie (istorică, socială, autobiografică etc.).
Pelerinajul. Toate personajele lui Vintilă Horia călătoresc, la modul real, de cele mai multe ori, sau la modul imaginar. Scopul călătoriei lor nu este întotdeauna conştientizat de la început, dar se limpezeşte pe parcurs, pe măsură ce personajul se pune de acord cu sine şi îşi clarifică propriile resorturi interioare. Călătoria presupune întotdeauna o descoperire, presupune cunoaştere. În proza lui Vintilă Horia, acest demers se converteşte în pelerinaj, călătorie înspre un loc sfânt, din motive religioase, spirituale şi din spirit de devoţiune, uneori pentru a aduce omagiu cuiva, alteori pentru tentarea propriilor limite. Personajele se transformă, cu sau fără voie, în pelerini. Caută ceva, iar această căutare oferă întotdeauna surprize afective, intelectuale sau estetice. Intim legată de traiectoria biografică a scriitorului, această subtemă îşi găseşte în proza lui subtile reflectări, ilustrând drama, necamuflată, a exilatului. Aventură sau drum spre moarte, călătoria personajelor lui Vintilă Horia se îmbogăţeşte în semnificaţii din relaţia acestora cu timpul, din descoperirea alterităţii, a Celuilalt şi a sinelui.
Spre deosebire de alte călătorii, intenţionată, Ovidiu, personajul din Dumnezeu s-a născut în
exil, este expus unei traiectorii stabilite de altcineva: relegarea la Tomis a hotărât-o Augustus, iar poetul e obligat să se supună. Cu acest personaj, se poate vorbi deja de tema pelerinajului în proza lui Vintilă Horia. Călătorul Ovidiu nu alege locul unde va călători, ci locul îl alege pe el. Eforturile lui de părăsi acest loc ostil şi rece slăbesc în intensitate o dată cu trecerea anilor şi cu parcurgerea treptelor către sine. În interiorul acestei mari călătorii, Ovidiu face câteva drumuri „secundare” în teritoriile dacilor: aceste mini-pelerinaje îi aduc revelaţiile necesare.
Ca pretext literar, călătoria simbolizează aventură, căutare, cunoaştere – cel mai adesea, cunoaştere. Adevărata călătorie este aceea pe care omul o face în sine însuşi. Vintilă Horia converteşte acest demers în pelerinaj, captând simbolistica religioasă. Pelerinul defineşte situaţia fiinţei pe pământ:o serie de încercări, o Golgotă personală, pentru a ajunge la recuperarea Paradisului pierdut. Evident în mai toate romanele scriitorului, simbolismul pelerinajului este explicit în Le voyage à San Marcos. Dincolo de evidenţa titlului, scriitorul face apel la o structură a imaginarului contemporan care a tentat numeroşi prozatori: pelerinajul la Santiago de Compostella.
Personajele lui Vintilă Horia, autorul însuşi, denotă suflete de pelerin: un anumit idealism, detaşare, purificare.
Constituindu-se într-un arhetip, modelul originar se transformă într-o imagine recurentă. Probabil Vintilă Horia face apel la această imagine din mai multe considerente: pe de o parte, nu se
poate ignora accepţiunea jungiană a noţiunii, care face trimitere la zonele abisale ale inconştientului. Personajul, oricare ar fi el, plonjează în substratul arhaic, activând experienţele cele mai îndepărtate ale comunităţii căreia îi aparţine. Ideea nu e lipsită de valenţe etice: cultul strămoşilor e una din componentele imaginarului naţional.
Dacă acceptăm ideea că veacul XX este dominat de întoarcere la spirit şi că, după cum subliniază Vintilă Horia în multe din eseurile sale, ştiinţa pare să străbată un drum la capătul căreia se produce o vădită deschidere a sa către religie, putem să înţelegem vibraţia cititorului în faţa acestei cărţi; pentru că Dumnezeu s-a născut în exil închide în sine trăirea cea mai caracteristică a unor vremuri care se distanţează în cele mai diferite moduri de orice absolutizare pur materialista.
Concluzionând, putem spune că asemenea altor confraţi obligaţi să-şi părăsească ţara din considerente ideologice, Vintilă Horea a trăit la maximum drama exilului, zbuciumata perioadă totalitară.
prof. Claudia Terheş,
Grup Şcolar „Gheorghe Lazăr”, Baia Mare
Note:
1. Florin Manolescu, Enciclopedia Exilului literar românesc (1945-1989), Editura Compania, Bucureşti, 2003, p. 379.
2. Ibid.
BIBLIOGRAFIE
1) Glodeanu, Gheorghe, Măştile lui Proteu, Editura Libra, Bucureşti, 2005
2) Glodeanu, Gheorghe, Incursiuni în literatura diasporei şi a disidenţei, Editura Libra, Bucureşti, 1999
3) Manolescu, Florin, Enciclopedia exilului literar românesc (1945-1989), Editura Compania, Bucureşti, 2003.
4) Popa, Mircea, Reîntoarcerea la Ithaca. Scriitori români în exil, Bucureşti, 1998
5) Ungureanu, Mircea, La Vest de Eden. O introducere în literatura Exilului, Editura Amacord, Timişoara vol. I - 1995, vol. II – 1998.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu