vineri, 19 iunie 2020

Iunie 2020

„Şcoala cea mai bună este aceea în care vezi alături de tine sufletele care-ţi sunt ca fraţii şi surorile.” (Nicolae Iorga)

 

Școala online

Competența digitală este una dintre acele alte competențe pe care instituțiile de învățământ le au incluse în programele și planurile de realizare a procesului educativ. Resursele digitale devin un instrument de lucru din ce în ce mai utilizat pentru a oferi un învățământ calitativ, care să corespundă noilor tendințe pedagogice și intereselor copiilor. Astfel, aceștia apreciază utilitatea lecțiilor în care metodele tradiționale sunt îmbinate în mod creativ și eficient cu învățarea digitală care îi determină pe elevi să fie mai interesați să învețe, să-și extindă orizonturile de cunoaștere și înțelegere a lumii în care trăiesc.

Cu ajutorul resurselor on-line elevii pot învăța de acasă, fără a mai fi nevoie de deplasarea către o instituție de învățământ și fără a depinde de un anumit program. Cu ajutorul unei conexiuni la Internet se pot căuta informații dintr-un anumit domeniu, având astfel acces la mai multe opinii. Elevul poate intra în contact cu profesorul și colegii săi în cadrul lecțiilor on-line. Se schimbă în mod decisiv tipul de predare, dintr-unul static, în care elevul este un simplu „receptor” al informației, într-unul dinamic, creativ, flexibil, interesant și atractiv.

Dezvoltarea tehnologiilor informațiilor și comunicării reprezintă o realitate a lumii actuale față de care școala, prin profesorii săi, trebuie să manifeste deschidere, capacitate de asimilare, adaptare și valorificare eficientă în raport cu elevii. Avem nevoie de o școală ce-i pregătește pe copii pentru viitor, punând accent pe competențele sociale și de comunicare pe tehnologia modernă care facilitează accesul la informații .

Elevii își dezvoltă abilități eficiente de învățare, devin capabili să identifice ceea ce au nevoie pentru a învăța, găsesc și utilizează resursele online, și aplică informațiile la școală și în afara ei.

Demersul didactic este conceput astfel încât nu îl mai aibă în centru pe profesor, ci pe elev. Renunțând la vechile practici educaționale rigide și uniforme, el devine organizator al unui mediu de învățare adaptat particularităților și nevoilor sale, facilitând procesul învățării și dezvoltarea competențelor. Instrumentele și tehnologia digitală dezvoltă abilități de gândire critică, oferind elevilor multiple ocazii de a se implica în procesul propriei formări, de a-și exprima în mod liber ideile, opiniile și de a le confrunta cu cele ale colegilor, de a-și dezvolta competențele metacognitive.

Educația digitală îi motivează pe elevi, îi încurajează să exploreze și să descopere lucruri noi oferindu-le activități mult mai atractive decât metodele tradiționale de învățământ. Viitor explorator, elevul are nevoie să conștientizeze importanța învățării prin cercetare, prin descoperire, prin realizarea conexiunilor, mai întâi dintre oameni, apoi dintre diferitele discipline de studiu și domenii ale vieții sociale.

Profesorii au acces la site-uri specializate, forumuri profesionale și platforme de învățare, asigură o mai bună circulație a informației de specialitate și o mai accesibilă legătură cu exemplele de bună practică ale colegilor. Posibilitatea de arhivare a documentelor realizate pentru diferite lecții, de realizare a unei statistici sau grafice care să ofere o imagine completă a evaluării și a progresului elevilor de-a lungul unei perioade lungi de timp reprezintă aspecte care ușurează și îmbunătățesc activitatea unui profesor.

Pentru a realiza un învățământ de calitate și pentru a obține cele mai bune rezultate trebuie să folosim atât metodele clasice de predare-învățare-evaluare cat și tehnologia modernă.

Lumea contemporană reprezintă o permanentă și inedită provocare pentru educație. Aceasta duce inevitabil, la creșterea volumului de informații ce trebuie analizat, la necesitatea stocării și prelucrării acesteia, deci la necesitatea utilizării calculatorului atât în viața de zi cu zi cât și în procesul instructiv-educativ.

 

Bibliografie:

Albulescu, Ion, 2009, Doctrine pedagogice, Editura Didactică și pedagogică, București;

Cerghit, Ioan, 1972, Mass-media și educarea tineretului școlar, Editura Didactică și Pedagogică, București;

Cerghit, Ioan, 2002, Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri si strategii, Editura Aramis, București;

https://epale.ec.europa.eu/ro/blog/use-digital-tools-adult-education

https://blog.scoala365.com/2018/11/22/beneficiile-educatiei-digitale-vs-metodele-educatiei-traditionale/

http://aedupractica.blogspot.com/2017/05/rolul-calculatorului-in-viata-elevului.html

 

prof. înv. primar, Diana SARCA-GRIGA,
prof. înv. primar, Ioana NEGRUȘERI,
Școala Gimnazială „Avram Iancu”, Bistrița

 

 

Rămânem conectați! Călătorim și descoperim împreună!

Zilele acestea mi-am propus o călătorie de descoperire, o călătorie bazată pe interacțiune și învățare, o călătorie care să mă ajute să citesc în sufletul elevilor mei, dincolo de ecrane. O predare empatică a fost întotdeauna secretul receptivității elevilor, a stârnirii curiozității lor intelectuale/ creative și, implicit, secretul pentru a-i cuceri, irevocabil, înspre cunoaștere. Izolarea impusă presupune adaptarea demersului educativ la o prezență virtuală a tandemului elev-profesor. Educația la distanță, sau așa numita „școală online”, este acum o realitate! Nu cred că ne așteptam să ajungem aici atât de repede.

Sistemul hypermedia care permite accesul la internet este mai mult decât o resursă informațională, este o stare de spirit. Îndeamnă la descoperire, la stabilirea unor legături cu noi parteneri de dialog. Conectivitatea este ceea ce deosebește în mod fundamental web-ul de sursele de informație pure, baze de date, biblioteci online. Suntem tentați să credem că este mai puțin important ce conține web-ul, cât modul în care rețeaua încurajează descoperirea și conectivitatea. Între auto-disciplina intelectuală și propria curiozitate intelectuală, adesea a doua este mai puternică, pentru că totdeauna vom găsi ceva interesant la un nou click pe web, ceea ce este inedit și chiar provocator.

Pornind de la ideea de a realiza cu elevii mei, pe lângă activitățile specifice de învățare, demersuri educaționale mult mai captivante și din dorința de a-i duce către destinații fascinante, fără a părăsi vreodată locuința personală, i-am provocat la o călătorie virtuală prin muzeele României. Tururile virtuale combină elementele vizuale la 360 de grade, cu mișcarea, oferind o experiență care evocă emoțiile pe care le au și cei care vizitează fizic o locație. Conținutul virtual, interactiv încurajează participarea vizitatorilor la experiența online.

Primele muzee au apărut pe Internet în 1994, iar astăzi sunt peste 5.000 de muzee prezente. În fiecare zi apar trei muzee noi pe Internet! Din 5 navigatori pe Internet, unul caută informație de muzeu. Paginile de muzeu sunt considerate printre cele mai novatoare, mai incitante și mai frumoase.

Muzeul este o instituție permanentă și ar trebui să fie înțeles nu numai ca un mediu de formare – în sine sau în conexiune cu educația școlară – dar, de asemenea, ca o modalitate de cunoaștere didactică și de reinterpretare a realității.

Pot fi considerate „muzee”, pe lângă instituțiile care poartă acest nume și monumentele și siturile naturale, arheologice și etnografice; grădinile zoologice și botanice, acvariile și vivariile; centrele de știință și planetariile; instituțiile de conservare și galeriile de expoziție întreținute permanent de biblioteci și arhive; rezervațiile naturale etc.

Muzeul nu este doar un spațiu în care sunt păstrate, restaurate și expuse comori (moștenirea noastră, „rădăcinile” noastre), ci este un loc viu, în care elevii pot afla povești adevărate despre România de altădată, modul de viață al înaintașilor, obiecte din expoziții, clădiri impunătoare din diferite zone ale țării, personalități (scriitori, artiști plastici, istorici, actori, muzicieni etc.), meșteșuguri și tradiții din satele noastre, obiceiuri ale minorităților etnice, flora și fauna din România, precum și povești despre cărți, muzică, monumente și muzee de pretutindeni.

Am explorat, împreună, spațiile muzeale și am admirat obiecte artistice interesante și expresive, pe care, cei talentați le-au putut desena, colora sau realiza din diferite materiale, am răsfoit împreună cărți, reviste de cultură și albume, am citit împreună în română, engleză, franceză, am vizionat filme documentare, am vizualizat fotografii de epocă, am ascultat muzică, am zâmbit și ne-am jucat împreună, am găsit în interiorul fiecăruia dintre noi inspirație și bucurie.

Vă arătăm în această pagină câteva dintre popasurile noastre.

Casa memorială Liviu Rebreanu

Muzeul Național Cotroceni – București

Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”

Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” a Universității din București

Cetatea Alba Carolina din Alba Iulia

Castelul Bran

Muzeul K. H. Zambaccian

Dacă doriți să vă alăturați experienței noastre, acesta este linkul unde găsiți toate „destinațiile” muzeale din România: http://www.cimec.ro/muzee/muzee-cu-tur-virtual.html#BN, pagină administrată de Institutul Național al Patrimoniului.

Cu siguranță, în săptămânile ce vor urma, vom depăși granițele țării și vom porni în călătoria noastră virtuală prin cele mai frumoase muzee din lume.

Drum bun tuturor, prin timp și spațiu… virtual!

 

prof. Iulia ISTRATE,
Palatul Copiilor Bistrița

 

 

„Alpinistul cu ochii albi” – „Exerciții” pentru o viață independentă – cu Alex Benchea, primul alpinist nevăzător român

1. Alex, tu ești primul alpinist nevăzător din România care a cucerit vârful Kilimanjaro, ești cunoscut deja ca Alpinistul cu ochii albi, un model pentru mulți copii și tineri din România. Cum te-a ajutat pe tine educația școlară să ai această forță, acest curaj de a explora lumea, de a escalada nu doar munți reali, ci și de a escalada dimensiuni nebănuite ale propriilor visuri? Ce contează atât de mult în zona educației, astfel încât să reușești ceea ce ai reușit tu?

În ceea ce privește traseul meu educațional un rol foarte important l-au avut profesorii mei din școală care au reprezentat reale modele de viață și curaj, în special profesorul meu de geografie din timpul liceului care prin modul de predare m-a făcut să mă „îndrăgostesc” de geografie… astfel am ajuns să urc munți și să depășesc obstacole. Un alt criteriu tot din zona educației care a contribuit decisiv la dezvoltarea mea îl constituie pasiunea pentru lectură, pasiune care te face să ajungi cu mintea unde nu poți ajunge din prima cu piciorul.

2. Cât de mult contează pentru o persoană cu dizabilitate vizuală exercițiul unei vieți independente și cum crezi că ar trebui să îl asigure sistemul educațional actual, ce ar trebui îmbunătățit?

Exercițiul unei vieți independente este un parametru foarte important pentru o persoană nevăzătoare, parametru care ar trebui să fie implementat de la o vârstă fragedă deoarece copiii când sunt mici tind să fie curioși, să exploreze spațiul iar apoi… accesul la informație al elevului, instruirea și perfecționarea personalului didactic în ceea ce privește tehnologiile asistive pentru elevii cu C.E.S. sunt adevărați factori în dezvoltarea sustenabilă a acestor persoane. Nu ar fi chiar imposibil de îmbunătățit aceste aspecte, în condițiile în care perioada de pandemie a creat deja premisele schimbărilor în sistemul educațional formal.

3. În contextul actual, al pandemiei, ce te a menținut în echilibru? Cum te-a ajutat tehnologia digitală și cât de importante crezi că sunt competențele digitale pentru un copil sau un tânăr cu dizabilități vizuale?

În ceea ce privește starea de pandemie pe care o traversăm, pot afirma că a fost un lucru nou pentru mine, însă datorită faptului că sunt o fire pozitivă, am fost mereu preocupat să îmi continui activitatea, chiar dacă a fost într-o formulă adaptată situației. Referitor la tehnologia digitală pot afirma faptul că am privit-o ca pe un baston alb, având un rol crucial în situații ca acestea și datorită evoluției tehnologice actuale, în special a internetului. Spre exemplu, pentru a-mi putea continua studiile a trebuit să folosesc anumite platforme dedicate învățării la distanță și a conferințelor online cum ar fi Zoom sau Microsoft Teams. În ceea ce privește competențele digitale, pentru o persoană nevăzătoare consider că sunt esențiale și foarte importante mai ales în situații ca acestea.

4. Ne-ai arătat în direct, la webinarul organizat de Casa Corpului Didactic a Județului Bistrița-Năsăud în luna mai, cât de „simplu și normal” pare să te descurci în camera Zoom, inclusiv să prezinți un material digital, chiar dacă ești nevăzător. Ce ne poți spune despre tehnologia digitală asistivă destinată elevilor cu cerințe educaționale speciale? Ce reprezintă această tehnologie pentru un copil/ un tânăr cu dizabilități vizuale, de ce este atât de importantă?

Tehnologia digitală asistivă poate fi privită în sens metaforic ca fiind bastonul alb cu ajutorul căruia persoanele nevăzătoare au posibilitatea să exploreze acest mediu online atât de divers. Un lucru pe care îl pot afirma din prisma experiențelor avute până acum, îl constituie faptul că această tehnologie digitală, nu este utilizată la adevărata sa valoare și nici cunoscută de cei care au cea mai mare nevoie, anume elevii cu C.E.S. din școlile de masă.

5. În opinia ta, Alex, ce finalități ar trebui să aibă învățarea pusă în formă (educația) în cadrul unui sistem educațional modern, de unde ar trebui să pornească și spre ce ar trebui să se îndrepte demersurile educaționale actuale?

În opinia mea educația este necesar să fie privită ca pe un dar pe care îl oferim generațiilor următoare, dar ce trebuie să lucreze în folosul individului, să îi modeleze existența și să îl ascută ca mai târziu să fie o unealtă utilă societății, asta în mod metaforic de sigur.

6. Dacă ar fi să te întorci în timp și ai putea alege din prisma experienței tale de până acum școala la care să-ți începi viața de elev, ai mai alege școala specială pentru elevi cu dizabilități vizuale sau școala de masă? Cum fundamentezi o astfel de alegere?

Dacă aș avea ocazia să iau astăzi o astfel de decizie cu siguranță că aș alege școala de masă, deoarece personal percep școala specială ca o formă de izolare, lipsind generațiile de elevi de interacțiune cu persoanele cu dizabilități, creând astfel anumite discrepanțe în perceperea acestora. În altă ordine de idei consider că un elev nevăzător poate face cu siguranță față în școala de masă, mai ales în ziua de astăzi când tehnologiile digitale asistive au un avânt considerabil.

7. Știm că ești student la Cluj, la Facultatea de Geografie, anul II. Cum a fost trecerea de la școala specială la universitate?

Tranziția a fost una bruscă și complexă… am avut multe provocări pe plan personal, referitoare la obținerea independenței, datorită faptului că am plecat dintr-un oraș mic de 10000 de locuitori în Cluj, al doilea oraș al țării ca dezvoltare. Din punct de vedere educațional pot afirma că lucrurile s-au petrecut cum era de așteptat, ajungând în final să studiez ceea ce mi-a plăcut atât de mult, Geografia.

8. Probabil că în viitor, la un moment dat, vei alege să fii profesor de geografie în învățământul preuniversitar. Te rog să îți imaginezi că mâine ai avea această oportunitate, cu ce ai începe? Ce ai schimba, ce ți-ai dori să fie altfel pentru tine ca profesor și pentru elevii tăi? Cum ar trebui să arate pentru tine o astfel de lume în care să pășești cu încredere și entuziasm ca profesor, chiar dacă ești nevăzător?

Dacă aș avea această oportunitate, mi-aș da tot interesul să transmit din pasiunea mea pentru geografie elevilor mei și să le deschid ochii cu privință la lumea în care trăim, prin intermediul unor aplicații practice, călătorii, ieșiri în natură, le-aș împărtăși din experiențele mele, și un lucru foarte important i-aș încuraja să fie curioși să exploreze și să se documenteze.

9. În încheiere Alex, spune-ne câte ceva și despre pasiunea ta pentru munte... ce planuri ai și ce sfaturi ai da unui copil care deja te are ca model și ar vrea să scrie istorie, la fel ca tine?

Pasiunea mea pentru munte este legată de faptul că am fost o fire curioasă și activă din punct de vedere sportiv și pentru că am muncit mult pentru a-mi atinge obiectivele, oricât de sus păreau ele că ar fi. În urmă cu 3 ani, am cunoscut un tânăr care mi-a devenit mentor și care a investit foarte mult în mine. Alături de el am avut prima ascensiune, pe vârful Moldoveanu – 2544 m. Datorită faptului că el a avut încredere în mine că am să reușesc, am ajuns astăzi să continui să îmi fixez ținte și mai mari în ceea ce privește ascensiunile montane. Pe termen scurt am avut și am 3 obiective, Kilimanjaro – 5895 m cel mai înalt munte din Africa pe care l-am atins pe 15 decembrie 2019, Mont Blanc cel mai înalt munte din Alpi, programat pentru jumătatea lunii iulie 2020 și Elbrus cel mai înalt munte din Europa – 5642 m.

Pe termen lung îmi doresc să termin proiectul 7 sumits (atingerea celor mai înalte vârfuri de pe fiecare continent). În momentul de față practic și escalada sportivă fiind membru în lotul național de paraclimbing și în clubul sportiv Climb Again. Un sfat foarte important pe care vreau să îl transmit celor care mă consider un model este faptul că pentru a ajunge să ai rezultate vizibile trebuie să muncești mult și să pui multă pasiune în această muncă.

 

prof. metodist Alina GÎMBUȚĂ,
Casa Corpului Didactic a Județului Bistrița-Năsăud

Alex BENCHEA,
student anul II, Facultatea de Geografie,
Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca

 

 

Educație fără frontiere

Copilăria reprezintă cea mai importantă perioadă din viața unui individ prin consecințele durabile pe care le are asupra dezvoltării ulterioare a acestuia. Fiecare copil este unic iar unicitatea lui reprezintă punctul de plecare în toate deciziile luate în privința lui, cu scopul primordial de a-l ajuta să se dezvolte deplin. Cu cât ne vom apropia mai mult de el și îl vom înțelege mai bine, cu atât vom învăța mai multe despre ceea ce ar trebui să facem pentru a-l ajuta să crească și să se dezvolte la nivelul întregului potențial de care dispune. Succesul educației se bazează pe adaptarea demersului educațional la nevoile individuale ale fiecărui copil. Construirea unui parteneriat educativ în comunitatea în care crește, se dezvoltă și este educat copilul constituie o cerință a educației de azi. Se recunoaște faptul că deciziile, acțiunile și rezultatele educației nu mai pot fi realizate decât în comunitatea de opțiune dintre mediile responsabile: familie-grădiniță-școală-societate. Din experiență se trage concluzia următoare: colaborarea familie-grădiniță-școală-societate este benefică și cu rezultate deosebite atât pentru implicarea părinților dar și pentru membrii comunității care își dau silința să se integreze în atmosfera grădiniței și să se împrietenească cu copii.

Școala este a doua familie, un loc unde se poate practica educația, spațiul unde se asigură nu numai un volum important de cunoștințe, dar se formează și mentalități moderne, deschise.

Educația însumează acțiunile – deliberate sau nedeliberate, explicite sau implicite, sistematice sau nesistematice – de modelare și formare a omului din perspectiva unor finalități racordate la reperele socio-economico-istorico-culturale ale arealului în care se desfășoară. Se poate afirma că educația este activitatea complexă realizată în cooperare de educator și educabil (ale căror roluri sunt interșanjabile) în vederea formării și autoformării asistate, cu scopul dezvoltării personalității și sădirii unei mentalități pozitiv-constructiviste. Tradițional, educația oferită de școală a fost considerată educație formală, activitățile educative organizate de alte instituții, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor etc., drept educație nonformală, iar influențele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc., educație informal

Și școala – ca instituție – a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate și inițierea unor parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală sau cu diferite instituții culturale. Aceasta deoarece învățarea „nu este legată” numai de școală sau de alte contexte organizate.

Educația formală și cea nonformală au drept notă comună faptul că ambele sunt special organizate de societate, cu scopul de a ușura, de a grăbi, de a eficientiza procesul formării unor comportamente propice învățării continue, inclusiv prin mijloace proprii, precum și de a asigura achiziționarea unor informații cu largi resurse de integrare în sisteme, de transferare a lor în diverse domenii ale cunoașterii. De asemenea, ambele sunt instituționalizate, deosebindu-se doar prin cadrul și modalitățile lor specifice de a acționa. În zilele noastre se constată atât o extindere, cât și o intercorelare strânsă a tuturor acestor forme, ceea ce face să le crească potențialul educativ. Astfel, educația formală trebuie să cunoască valorile și influențele exercitate prin intermediul educației ocazionale, nonformale și informale, să exercite o funcție de sinteză, de integrare a acestora în procesul unitar de formare și cultivare a personalității copiilor, a tinerilor. Pe de altă parte, trebuie spus că experiența acumulată în cadrul educației școlare contribuie la creșterea randamentului celorlalte forme ale educației, în condițiile în care tinerii sunt înarmați cu capacitatea de a discerne, de a selecta, de a sintetiza, din multitudinea de experiențe acumulate, pe cele care au în mod cert, valoare educațională și pot influența comportamentele lor pozitive Cei trei termeni fundamentali pe care se bazează semnificația conceptului sunt „viață”, „permanent”, „educație”. Educația nu se termină la sfârșitul instrucției școlare, ci constituie un proces permanent. Educația permanentă îmbracă un caracter universal, democratic și trebuie să răspundă schimbărilor care se produc în societate, în știință, tehnică, cultură.

Multă vreme s-a considerat că școala joacă rolul central și că forme diferite de acțiuni organizate ar putea înlocui familia, care de multe ori nu are aspirațiile sau resursele culturale pentru ceea ce propune societatea. În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare și învățare, școala dezvoltă o serie de structuri de sprijin în favoarea copilului și a familiei. În același timp este nevoie de activități de susținere în afara clasei și de activități de sprijin atât a copilului aflat în situații dificile sau de risc, cât și a familiei și a cadrelor didactice.

Școala, singura instituție care își propune planificat și organizat să sprijine dezvoltarea individului prin procesele de instrucție și educație, concentrate în procesul de învățământ, simte tot mai mult nevoia să realizeze un parteneriat activ cu familia și comunitatea în care se dezvoltă copilul.

În cadrul școlii copiii trebuie învățați și încurajați să rămână la fel de sinceri, de deschiși, de dornici de a se lăsa ajutați și de a discuta despre problemele cu care se confruntă, indiferent de natura lor! Este important să cunoască faptul că au drepturi, că există o lege care îi protejează și că au responsabilitatea la rândul lor să acționeze/reacționeze în virtutea lor.

Adulții trebuie atenționați să fie deschiși la problemele copiilor, să le ia opiniile în serios, insuflându-le respectul pentru ei și pentru ceilalți, transformându-i în adulți responsabili, capabili de decizii înțelepte.

Relația dintre părinți și profesori implică ieșirea din frontierele școlii și determină o altă abordare a profesiei didactice. În pedagogia tradițională această temă era tratată sub denumirea de „colaborarea dintre școală și familie”. Actualmente, dimensiunile acestei relații sunt mult mai cuprinzătoare datorită lărgirii conceptului de colaborare spre cel de comunicare prin cooperare și, mai nou, prin conceptul de parteneriat care le cuprinde pe toate și, în plus, exprimă și o anumită abordare pozitivă și democratică a relațiilor educative.

O categorie aparte și relativ recent apărută de specialiști o reprezintă specialiștii în intervenția socio-educativă. Aceasta cuprinde un ansamblu de acțiuni finanțate, organizate și desfășurate de societate în direcția susținerii, orientării, corectării sau suplinirii activității educative a părinților. Toate tipurile de specialiști cu care familia intră în contact prin copil (cadre didactice, pediatrii, medici, psihologi, juriști etc.) exercită un rol explicit sau implicit pe lângă părinți. Educația copiilor a devenit, în societățile moderne, o problemă de interes național.

Colaborarea dintre școală-familie-societate presupune o comunicare efectivă și eficientă, o unitate de cerințe și o unitate de acțiune când este vorba de interesul copilului.

 

Bibliografie:

1. Agabrian, Mircea, Școala, familia, comunitatea, Institutul European, Iași, 2006

2. Cerghit, Ioan, Neacșu, Ioan, Negreț Dobridor Ioan, Prelegeri pedagogice, Editura Polirom, Iași, 2001

3. Nicola, Ioan, Tratat de pedagogie școlară, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000

4. Pescaru, Băran, Adina, Parteneriat în educație, Editura Aramis Print, București, 2004

 

prof. înv. primar Laura NECHITI,
Școala Gimnazială „Avram Iancu” Bistrița