miercuri, 19 noiembrie 2008

Noiembrie 2008

„Un bun profesor are această grijă statornică:
îi învaţă pe discipoli să se lipsească de el”
(André Gide)

EDITORIAL

Succesul şcolar - finalitate şi scop în proiectarea strategiilor de evaluare

Abordarea ştiinţifică a strategiilor de evaluare a cunoştinţelor şi priceperilor elevilor nu poate fi discutată fără a dezbate conceptul de „succes şcolar”.

Asimilat cu „reuşita şcolară” şi „progresul şcolar”, la nivel general, succesul şcolar constă în obţinerea unui randament superior în activitatea instructiv-educativă, la nivelul cerinţelor programelor, al finalităţii învăţământului şi al dezvoltării psiho-fizice a elevului.

Succesul şcolar presupune raportarea concomitentă atât la exigenţele externe, cât şi la posibilităţile interne ale elevului, iar aprecierea eficienţei procesului de învăţământ presupune raportarea performanţele şcolare la solicitările obiective. În consecinţă, calitatea acestor performanţe, măsurate şi evaluate cu ajutorul diferitelor instrumente docimologice, constituie criteriu de apreciere a eficienţei procesului de învăţământ şi cadru de referinţă pentru analiza succesului şcolar.

Aceleaşi performanţe vor avea semnificaţii psiho-pedagogice diferite din punct de vedere al reuşitei şcolare, datorită diferenţelor care există între elevi în ceea ce priveşte posibilităţile lor interne de a răspunde la solicitările externe. Astfel noţiunea de succes şcolar individual indică faptul că, într-un anumit interval de timp, elevul reuşeşte, la nivelul posibilităţilor sale maxime, dar nu mai jos de nivelul minim obligatoriu, să-şi însuşească un volum determinat de elemente ale pregătirii instructiv-educative prevăzute în programa şcolară.

Atât succesul cât şi insuccesul pot canaliza sau dezamorsa energii în direcţii convergente sau divergente în raport cu scopul iniţial al acţiunii educaţionale.

Succesul unei acţiuni poate declanşa reacţii în lanţ de acţiuni „succesuale” prin focalizarea motivaţiei, voinţei, aspectelor pozitive. Acelaşi succes obţinut de un individ în circumstanţe diferite poate declanşa insuccese prin instalarea atitudinii de autosuficienţă. În primul caz, s-a înregistrat un succes real, în timp ce în al doilea caz, unul aparent.

În acelaşi timp, este evident faptul că evaluarea are influenţă asupra succesului şcolar. Aprecierea rezultatelor şcolare îi dă elevului satisfacţii pentru eforturile pe care le-a făcut, îi creează bucuria succesului, îl stimulează într-o activitate susţinută. Chiar şi aprecierea negativă însoţită de sfaturi poate crea teren de reflecţii care să ducă la decizia de mobilizare suplimentară.

La vârsta adolescenţei, performanţa şcolară apare ca o formă a trebuinţei de „afirmare de sine”, a dorinţei şi nevoii individului de succes, de afirmare proprie.

Succesul şcolar, notele şi aprecierile profesorului sunt considerate de elev ca „mijloc de estimare” a propriilor disponibilităţi intelectuale şi morale, o garanţie a reuşitei şcolare şi profesionale ulterioare.

Succesul şi insuccesul şcolar capătă în conştiinţa de sine a elevului un alt sens, devenind indici obiectivi ai reuşitei ulterioare în profesie, criterii de evaluare a propriilor posibilităţi, de apropiere sau îndepărtare de modelul profesional ales.

Didactica modernă optează pentru realizarea unitară a predării, învăţării şi evaluării, evaluarea ocupând un loc important, aflându-se într-un raport direct proporţional cu procesul învăţării în extensie şi în calitate.

Prin evaluare se realizează conexiunea inversă care oferă profesorului posibilitatea de a cunoaşte rezultatele învăţării şi de a interveni pentru optimizarea demersului didactic, procesului de predare-învăţare.

Evaluarea înseamnă, în primul rând, măsurare, iar pentru a se măsura este necesară utilizarea unor instrumente adecvate. De aceea, când se stabilesc obiectivele şi conţinuturile se stabilesc şi tehnicile de evaluare. Aprecierea prin note se face prin raportarea rezultatelor obţinute de elevi la obiectivele stabilite, care trebuie să fie formulate clar şi explicit, să fie prezentate într-o formă accesibilă, interesantă şi convingătoare, fără nici o ambiguitate.

Pentru elevi, disciplinele trebuie să se constituie într-un sistem coerent de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi în măsură să le asigure un larg orizont de cultură profesională, să le faciliteze integrarea ulterioară în viaţa socială şi profesională. Aprecierea succesului şcolar nu trebuie să vizeze doar rezultatele de moment ale învăţării, ci şi eforturile cognitive, priceperile şi deprinderile elevilor valorificate în obţinerea acestor rezultate, modul de integrare a achiziţiilor şi de utilizare a acestora în rezolvarea unor situaţii problematice concrete. 

prof. Speranţa UNCIU
inspector şcolar de specialitate


FOTOEVENIMENT

Aspecte de la consfătuirea naţională a directorilor caselor corpului didactic
 Sinaia, 5-7 noiembrie 2008


Lansare de carte
- „Împrietenirea cu frumosul” - Victoria Fătu Nalaţiu

Cu ocazia întâlnirii metodice a bibliotecarilor şcolari din judeţul nostru din data de 31 octombrie, la Biblioteca Casei Corpului Didactic, a avut loc şi lansarea cărţii colegei noastre Victoria Fătu Nalaţiu, bibliotecară la Grupul Şcolar „Grigore Moisil” din Bistriţa. Cartea, cu titlul Împrietenirea cu frumosul - Victoria Fătu Nalaţiu şi Cercul de grafică şi pictură la 30 de ani de activitate în cadrul Grupului Şcolar „Grigore Moisil” Bistriţa, adună în paginile ei munca de o viaţă a unei persoane deosebite din mai multe privinţe: bibliotecar merituos, maestru al penelului, scriitoare cunoscută, prietenă apropiată a cititorilor, pe care-i iubeşte şi respectă ca pe proprii copii.

Titlul cărţii corespunde cu realitatea, pentru că autoarea are un dar aparte primit de la Cel de Sus, prin care percepe frumosul din orice: din crengi de copaci şi frunze „încropeşte” o ikebana; dintr-un banal obiect dă naştere unei valori, aflându-se mereu în pas cu noul şi dornică de a asimila cât mai mult.

Aşa o ştim şi noi bibliotecarii, neobosită, perseverentă, jovială şi permanent în căutare de frumos, frumos care te „obligă din ce în ce mai mult”. Au spus lucruri frumoase despre carte şi autoarea ei scriitorul Olimpiu Nuşfelean, profesor metodist la CCD, şi Margareta Pop, bibliotecar CCD.

Întâlnirea noastră a mai punctat şi prezentarea noutăţilor din domeniul biblioteconomic aflate la Conferinţa Naţională a Asociaţiei Bibliotecarilor din România (ABR), cu tema „Bibliotecile româneşti în era digitală” desfăşurată în perioada 17-19 septembrie 2008, la Biblioteca Universităţii din Piteşti. ABR a fost concepută sub o formă descentralizată, asemănător structurii organizatorice de la British Library Association, dar preluând ceva şi din formula IFLA (International Federation of Library Associations), îndeosebi referitor la organizarea activităţilor profesionale în diviziuni şi secţiuni, fireşte, toate la alte dimensiuni şi strict adaptat stadiului de dezvoltare a bibliotecilor şi biblioteconomiei româneşti.

Tot în această direcţie, conducerea diviziunii Biblioteci şcolare, diviziune din care facem parte şi noi, s-a întâlnit în data de 12 martie 2008, la sediul ABR cu membrii diviziunii, bibliotecari din şcoli şi centre de documentare şi informare, fiind discutate probleme legate de constituirea şi desfăşurarea de proiecte educaţionale în şi prin bibliotecă şi încheierea de parteneriate pentru educaţie. Partea a doua a activităţii s-a desfăşurat la Biblioteca Naţională Pedagogică „I. C. Petrescu” din Bucureşti, unde s-a discutat planul Conferinţei Naţionale a bibliotecarilor şcolari, desfăşurat în zilele de 29-30 mai 2008, la Bucureşti, în organizarea Diviziunii Biblioteci şcolare şi a Bibliotecii Pedagogice Naţionale.

Au participat la lucrările conferinţei doamna Nalaţiu Victoria, în calitate de preşedinte al filialei ABR Bistriţa-Năsăud şi domnişoara Gal Cornelia, membru ABR, bibliotecar la Grupul Şcolar Economic Năsăud.

bibliotecar Margareta POP,
CCD Bistriţa-Năsăud


Stimate domnule profesor
Dorel DUCA,

Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

 La împlinirea frumoasei vârste de 60 ani, sunt onorat să-mi exprim sincera preţuire şi profunda admiraţie pentru înalta dumneavoastră ţinută profesională şi morală demonstrată de-a lungul anilor, întru sporirea prestigiului matematicii şi al şcolii matematice.

Prin competenţă şi vocaţie, aţi dovedit că profesia de dascăl se poate practica numai cu dăruire şi cu responsabilitate faţă de viitorul naţiei.

Aţi demonstrat, prin rezultate remarcabile, că menirea dascălului este aceea de a cultiva în conştiinţa tinerei generaţii respectul pentru valorile spirituale ale poporului nostru, integrate armonios în sistemul valorilor culturale şi etice universale.

Studenţilor domniei voastre le-aţi oferit un model uman pe care l-aţi creat, sintetizând ţinuta intelectuală, morală şi culturală a unui român care-şi cinsteşte ţara prin sentimente sincere şi fapte perene.

Vă mulţumesc în numele profesorilor de matematică din judeţul nostru pentru că aţi fost alături de ei, îndrumându-i cu ocazia gradelor didactice, pentru că aţi răspuns întotdeauna invitaţiilor de a fi prezent la conferinţele şi concursurile de matematică.

Vă mulţumesc pentru tot ce aţi realizat pe plan profesional, vă doresc sănătate şi energie inepuizabilă pentru ca, prin fapte şi vorbe, să sporiţi prestigiul şcolii clujene şi româneşti.

 Cu deosebit respect şi consideraţie,

 Al dumneavoastră student,

Inspector şcolar de specialitate matematică,

Inspectoratul Şcolar al Judeţului Bistriţa-Năsăud,

prof. Dorel COSIC 

Bistriţa, 12 noiembrie 2008

 

Jocul, ca terapie

În cazul copiilor, jocul este principala activitate prin care cunosc lumea, prin care îşi dezvoltă capacitatea de a înţelege şi a învăţa. Dacă, în cazul unui adult, a culege un buchet de flori de câmp înseamnă relaxare, pentru un copil înseamnă cunoaştere: vede floarea, o atinge, o pipăie, o miroase şi, astfel, acumulează cunoştinţe nu numai intelectuale, ci şi afective. Dacă adultul joacă tenis sau fotbal pentru a se relaxa, pentru copil aceste jocuri înseamnă dezvoltare fizică.

În copilărie, jocul are un caracter esenţial în dezvoltarea intelectuală a copilului. Prin intermediul lui, copilul intră în contact cu tot ceea ce-l înconjoară, reuşind astfel să realizeze cunoaşterea şi înţelegerea a ceea ce trăieşte.

Latura creativă se dezvoltă enorm prin joc, în timp ce, prin sarcinile şi regulile lui, prin punerea diferitelor probleme şi rezolvarea lor, dezvoltarea intelectuală capătă noi dimensiuni. În plus, jocul îi ajută pe psihologi să diagnosticheze unele probleme psihice, traume ale copilului. La fel, în psihoterapie, el poate fi folosit pentru a ajuta copilul să treacă de anumite traume, blocaje, având o valoare terapeutică.

Adolescenţii încep să aibă nevoi şi preocupări diferite de cele ale copiilor, cum ar fi nevoia de a avea prieteni, nevoia de a aparţine unui grup, nevoia de a fi apreciat şi de a-i fi recunoscute calităţile. Astfel, jocul are rol important în dezvoltarea tânărului prin faptul că el este pus în relaţie cu alţi adolescenţi.

În jocurile specifice adolescenţilor apar diferite emoţii pe care ei învaţă să le gestioneze: competitivitatea, dorinţa de a fi primul, invidia, nevoia de a fi membru al unei echipe, de a împărtăşi cu ceilalţi preocupări comune prin joc.

Este foarte important ca părinţii să ia în seamă preferinţele adolescentului pentru anumite jocuri, pentru că acestea definesc personalitatea lui şi ele pot orienta mai târziu tânărul către un domeniu sau altul de activitate.

În familie, prin intermediul jocului, părinţii pot educa, pot pune limite sau pot explica reguli fără a fi ameninţători sau intransigenţi. Astfel, se formează punţi de comunicare şi afectivitate între cele două părţi.

Foarte important este faptul că, prin joc, se dezvoltă latura afectivă a familiei; copiii sunt iubiţi şi învaţă, la rândul lor, să iubească. Atunci când părinţii nu au timp, bunicii sunt cei mai buni înlocuitori ai lor, copiii având nevoie permanent de relaţionare cu cei apropiaţi. Din alt punct de vedere, bunicii pot ajuta copilul să se dezvolte atunci când părinţii au o atitudine prea rigidă, prea severă, în astfel de situaţii copiii refugiindu-se în jocul cu bunicii. La vârsta a treia, jocul este important pentru a crea o notă de optimism, înlătură tristeţea şi depresia. Bunicii au rolul de a-i învăţa şi de a-i proteja pe micuţi, regăsindu-şi parcă rostul.

Nu trebuie scăpat din vedere faptul că persoanele „jucăuşe” sunt bine dispuse, joviale, considerând că viaţa este şi cu bune, şi cu rele, dând dovadă de isteţime, ştiind să depăşească mai uşor obstacolele cu zâmbetul pe buze. 

prof. Valer POP,
Şc. Gen. „Enea Grapini”, Şanţ


Priorităţile formării continue în evoluţia sistemului educaţional 

În domeniul educaţiei moderne din ultimul dece­niu, o axă de importanţă majoră este cea a formării continue a adulţilor, care trebuie să fie în relaţie directă cu validarea în serviciu.

Gerard Vaysse, unul dintre specialiştii de vază din domeniu, face precizarea că scopul formării continue este acela de a pregăti cetăţeni care să înveţe de‑­a lungul vieţii, deoarece Europa secolului XXI va fi cea a cunoaşterii. Cercetătorul formulează ideea că acest proces presupune o revoluţie coperniciană în con­ştiinţa profesională, cel implicat obţinând efecte durabile în practicarea meseriei.

Obiectivele esenţiale ale formării continue în ţările europene sunt următoarele:

 dezvoltarea individuală şi profesională prin achiziţionarea de noi competenţe (didactica disciplinei, iniţierea în noile tehnologii);

 sporirea calităţii sistemului educaţional;

 cunoaşterea ambianţei sociale.

În formarea continuă sunt implicate două tipuri de specialişti: specialistul care facilitează descoperirea cunoaşterii de un anumit tip, decriptarea şi livrarea ei şi specialistul care o acceptă ca pe un remediu pentru carenţele formării iniţiale.

Ţările europene au o variată şi bogată experienţă în domeniul instruirii continue. În Germania, Norvegia, Islanda există două forme distinctive ale acesteia: formarea continuă care permite perfecţionarea profesională şi formarea complementară care permite schimbarea orientării profesionale (reprofilarea).

În Belgia, Spania, Finlanda şi Suedia formarea continuă este obligatorie. Danemarca a introdus un cadru fix pentru coordonarea diferitelor organisme de formare, iar în Portugalia există un organ competent care facilitează angajarea în procesul de formare continuă, acreditează centrele specializate şi acti­vitatea de instruire continuă. În Luxemburg, Minis­terul Educaţiei a creat un Serviciu Coordonator de cercetare şi de inovaţie pedagogică şi tehnologică, care are ca scop şi organizarea formării continue.

Formarea continuă este un drept al fiecărui om, dar, în acelaşi timp, şi o obligaţiune morală, ce asigură avansarea profesorului în carie­ră; ea constituie o miză decisivă pentru eficienţa tuturor sistemelor educaţionale.

Sistemul de formare continuă postuniversitară se întemeiază pe decupajul realităţii, pe analiza pieţei social­‑economice şi educaţionale, pe schimbările din învăţământ şi pe ideea că esenţa educaţiei constă în acţiune, dezvoltare şi progres. Transformările ce se produc în domeniul educaţiei generează noi noţiuni, concepte, orientări care pot fi valorificate printr‑o „intervenţie” susţinută a formatorului asupra edu­cabilului (cadrul didactic, de exemplu).

Prin specializare, o instituţie postuniversitară de formare continuă este într‑o permanentă modernizare receptivă la schimbările din sistemul educaţional, funcţionând în virtutea unui flux de informaţie şi experienţă. Formarea continuă determină apariţia unor idei şi restabileşte echilibrul dintre concepţiile noi şi posibilităţile fixării lor într­‑o extensie practică operaţională, pentru ca un anumit domeniu să cores­pundă aplicaţiilor lui reale.

Formarea continuă reprezintă o posibilitate extra­ordinară de afirmare profesională prin competenţă şi acţiune de calitate. Specificul acestei activităţi se profilează, de asemenea, şi prin valorificarea practicii edu­caţionale la nivelul adulţilor, şi la categorii de vârstă diferite.

Pentru adult, învăţarea nu este o problemă de acumulare sau de completare a cunoştinţelor, ci, din contră, ea reprezintă o reorganizare, o restructurare sau chiar o dezvăţare. În procesul de învăţare, motivaţia adultului este cu mult mai complexă decât în perioada şcolară. Adultul are deja bine formate procesele psihice şi se poate manifesta plenar în activitatea sa profesională.

Un rol important în învăţarea adultului o are afectivitatea. Cercetătorul Gardner Murphy afirmă că adultul face mai multe asociaţii emoţionale cu mate­rialul factologic decât copiii. El poate resimţi o culpă pentru anumite fapte de care copilul nu este afectat.

Influenţe majore în învăţarea adulţilor au şi aspectele sociale. Angajarea adultului depinde în mare măsură de „managementul personal” (Stephen Covey). Un management eficient presupune „a şti să dai prioritate priorităţilor”. Adultul are tăria de a plasa obiectivul mai presus de efort şi neplăcere.

În educaţia adulţilor, statutul celor implicaţi este acelaşi, de aceea se lucrează într­‑o colaborare conştient asumată.

Sistemul activităţii de formare continuă implică noi exigenţe strategice, tehnologii, concepţii şi linii de acţiune. Ea este omnipenetrantă, oferind răspunsuri şi soluţii, neutralizând frustrarea legată de incapacitatea de a face faţă noilor circumstanţe profesionale.

Situaţiile de formare sânt foarte diverse: de comu­nicare, în care formatorul este emiţătorul ce reali­zează cursul, iar educabilii sunt receptori; de întrebări/răspunsuri, când educabilii deţin deja un cuantum informaţional; contextuală, în care se produce simu­larea de atitudini şi circumstanţe etc.

Metodele active aplicate în procesul de formare continuă sunt deosebite de cele utilizate în formarea elevilor. De exemplu, expunerea poate fi efectuată diferit: cu oponent, cu intervenţii aleatorii pe parcurs, dezbateri cu notiţe anticipate, întreruptă, cu intervenţii prestabilite, deliberare, interviu etc. Printre alte metode, putem semnala următoarele: studiul situaţiilor tipice, metoda conotaţiilor, conceptogramele, metoda ideogramelor, metoda metaforelor, metoda riscului, discriminarea sistematică etc.

Obiectivele generale ale formării continue se cir­cum­scriu următoarelor momente:

 relaţionarea formării cu factorii sociali, eco­nomici şi comunicaţionali;

 expertiza pregătirii profesionale, instalarea profesionalismului în domeniu;

 contribuţia la realizarea schimbărilor din sistemul educaţional;

 valorificarea analitico­‑sintetică a noilor con­ţinuturi educaţionale;

 implementarea noilor strategii şi tehnologii;

 promovarea culturii educaţionale.

Principiile activităţii de formare continuă:

 compatibilitatea demersului formării cu ne­cesităţile sociale şi educaţionale;

 reacţia la nevoile imediate în baza analizei cererii de formare şi a previziunii;

 penetrarea sistemului educaţional în baza descentralizării şi a transferului de res­pon­sabilităţi;

 asigurarea ambianţei adecvate prin diver­sificarea metodelor de instruire, flexibilizarea programelor de formare etc.;

 facilitarea accesului la reprofilare;

 omogenizarea metodologică;

 participarea la colaborări şi parteneriate;

 monitorizarea implicativă;

 evidenţa specificului socio-psihologic de vârstă al educabilului.

Formarea continuă a adulţilor trebuie să se des­făşoare, după cum am remarcat, în contexte strategice bine determinate şi să implice buna organizare, derulare, finalizare - ­toate centrate pe eficacitate.

Este oportună ideea cercetătoarei Rodica Nicu­lescu de a înfiinţa centre de formare continuă cu resurse umane specializate în acest domeniu capabile să răspundă cerinţelor socio­‑economico­‑educaţionale care:

1) ar analiza cererea de formare continuă;

2) ar analiza nevoile de formare concrete ale beneficiarilor;

3) ar elabora structura şi strategia de formare;

4) ar elabora şi ar pilota programele de formare;

5) ar eva­lua intern şi extern creşterea eficienţei propriei acti­vităţi;

6) ar dezvolta permanent aria de activitate în cadrul unei culturi constante a unui centru de formare.

Departamentul Perfecţionare şi Dezvoltare Profe­sională al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei (I.Ş.E), în calitatea sa de centru naţional de formare con­tinuă a cadrelor didactice, are ca obiective analiza cererii de formare continuă şi evaluarea externă a eficienţei acesteia, pe care le efectuează în colaborare cu Direcţiile Judeţene de Învăţământ, Tineret şi Sport.

Politica în domeniul formării continue trebuie să devină o prioritate a ministerului de resort, iar orientările ei majore trebuie să se bazeze pe necesitatea socio­profesională a activităţii în cauză.

În centrul activităţii de formare continuă trebuie pusă, astfel, calitatea satisfacerii nevoilor reale ale beneficiarului pe o perioadă îndelungată de timp, prin angajarea plenară a tuturor în obţinerea de avantaje atât pentru educabili, cât şi pentru societate, în ansam­blu. Avantajele formării continue constă în asigurarea unui profit informaţional structurat în domenii de cunoştinţe funcţionale, un adaos de competenţe intelectuale şi acţionale concrete, un plus de moti­vaţie şi atitudine reflectată în activitatea ulterioară.

Responsabilitatea pentru calitate îi revine secto­rului managerial al Centrului de formare continuă, care îşi elaborează politica în baza strategiei axate pe satisfacerea integrală a cererilor clienţilor conform standardelor de calitate.

Centrul de formare continuă se orientează spre prestarea de servicii înalt calitative şi inovative prin diversificarea formelor şi dimensionare multiplă, formaţională şi experienţială, prin acreditare care asigură un înalt profesionalism în domeniu. În acest fel, se garantează calitatea formării continue, a cărei importanţă reformatoare se impune în condiţiile necesităţii de integrare europeană.

Activitatea sistemului de formare continuă se desfăşoară actualmente în condiţii economice complicate şi nestabile, de finanţare bugetară insuficientă, de inexistenţă a unei baze juridice. Lipsa unei legi privind formarea continuă în sistemul educaţional, a unei concepţii despre evaluarea activităţii respective, a unui mecanism de licenţiere, atestare, acreditare care ar lua în consideraţie specificul acestei activităţi, se resimte permanent.

prof. Gabriela RUSU,
prof. Crina LUP,
C.S.E.I. Beclean


Asigurarea calităţii în învăţământul profesional şi tehnic

Cadrul Naţional de Asigurare a Calităţii în ÎPT

 

În învăţământul profesional şi tehnic, calitatea este direct asociată cu obţinerea unor rezultate ale învăţării care să îndeplinească aşteptările principalilor beneficiari: elevi, părinţi şi angajatori.

Asigurarea calităţii în ÎPT se realizează cu respectarea prevederilor Legii 87/2006 privind asigurarea calităţii educaţiei precum şi a metodologiilor şi instrumentelor dezvoltate de Agenţia Română pentru Asigurarea Calităţii în Învăţământul Preuniversitar.

Elementele specifice de asigurare a calităţii în ÎPT, legate de formarea profesională, sunt detaliate în Cadrul Naţional de Asigurare a Calităţii (CNAC) în ÎPT elaborat şi implementat sub coordonarea Centrului Naţional de Dezvoltare a Învăţământului Profesional şi Tehnic.

CNAC în ÎPT constă în ansamblul de principii, metodologii, acţiuni, măsuri şi instrumente prin care se asigură calitatea în învăţământul profesional şi tehnic, atât la nivel de sistem, cât şi la nivel de furnizor şi a fost dezvoltat pe baza Cadrului Comun European pentru Asigurarea Calităţii în formare profesională (CQAF):

Procesele prin care se asigură calitatea în învăţământul profesional şi tehnic (ÎPT)

Procese interne şcolii:

Ø planificarea strategică şi operaţională;

Ø implementarea acţiunilor stabilite;

Ø monitorizarea internă;

Ø  autoevaluarea: procesul principal de asigurare a calităţii, prin care unitatea ÎPT îşi evaluează performanţa, pe bază de dovezi şi care se finalizează cu elaborarea Raportului de autoevaluare;

Ø  elaborarea planului de îmbunătăţire care devine planul de acţiune al şcolii revizuit

Procese externe şcolii:

a) Procese coordonate de inspectoratele şcolare:

Ø  monitorizarea externă a calităţii educaţiei şi formării profesionale;

Ø  validarea raportului de autoevaluare elaborat de şcoli;

Ø  aprobarea planului de îmbunătăţire propus de şcoli.

b) Procese coordonate de ARACIP:

Ø autorizarea şi acreditarea şcolilor şi a programelor pe care acestea le oferă;

Ø evaluarea externă periodică a calităţii educaţiei şi formării profesionale oferite de şcoli.

 Beneficiile asigurării calităţii în ÎPT

 Pentru elevi:

Ø centrarea pe elev a procesului de predare-învăţare;

Ø egalitatea şanselor;

Ø buna informare privind oferta de formare;

Ø responsabilizarea privind propria evoluţie academică şi profesională;

Ø creşterea şanselor de ocupare a unui loc de muncă.

 Pentru angajatori:

Ø  încredere în calitatea învăţământului profesional şi tehnic şi în validitatea certificatelor de calificare profesională;

Ø  corelarea ofertei de formare profesională cu cererea;

Ø  adaptarea conţinutului ofertei de formare la nevoile de pe piaţa muncii.

Pentru şcoli:

Ø  legitimitate şi recunoaştere sporită;

Ø  încredere în propria ofertă de educaţie şi formare profesională;

Ø  creşterea satisfacţiei beneficiarilor (elevi, angajatori, părinţi etc.);

Ø  şanse de angajare sporite pentru absolvenţi;

Ø  dezvoltarea unei culturi a reflecţiei şi a îmbunătăţirii continue pentru toţi membrii personalului;

Ø  informaţii privind practici şi experienţe de succes.

Cum contribuie principalii actori la asigurarea calităţii în ÎPT?

 Cadrele didactice prin:

Ø  utilizarea unei metodologii de predare centrată pe elev;

Ø  îmbunătăţirea calităţii procesului instructiv educativ în urma evaluării regulate (cel puţin anual) a satisfacţiei elevilor;

Ø proiectarea în echipă, cel puţin la nivelul ariei curriculare, a activităţilor de predare şi evaluare;

Ø oferirea, la cererea elevilor, de sprijin individual în învăţare;

Ø cunoaşterea şi aplicarea măsurilor de asigurare a calităţii stabilite la nivelul şcolii.

 Angajatori prin:

Ø implicarea în identificarea nevoilor de formare şi în planificarea ofertei de formare;

Ø implicarea în elaborarea componentei locale a curriculumului;

Ø participarea la evaluarea şi certificarea competenţelor profesionale;

Ø formularea unor propuneri de îmbunătăţire a calităţii formării profesionale.

 Conducerea şcolii prin:

Ø  elaborarea Planului de Acţiune al Şcolii în urma unor procese consultative cu toţi factorii interesaţi şi ţinând cont de priorităţile regionale şi locale;

Ø  dezvoltarea unei culturi a calităţii la nivelul şcolii;

Ø  comunicarea permanentă cu elevii, părinţii şi angajatorii;

Ø  gestionarea eficientă a resurselor necesare procesului instructiv educativ.

 Comisia pentru evaluarea şi asigurarea calităţii prin:

Ø  monitorizarea internă a calităţii educaţiei şi formării profesionale;

Ø  coordonarea procesului de asigurare şi evaluare a calităţii.

 Inspectoratele şcolare prin:

Ø îndrumarea şi sprijinul acordat şcolii în asigurarea calităţii;

Ø  controlul calităţii şi formularea unor propuneri pentru îmbunătăţirea calităţii;

Ø  sprijinirea dezvoltării profesionale a cadrelor didactice;

Ø diseminarea bunelor practici în asigurarea calităţii.

 Comunitatea prin:

Ø sprijinirea dezvoltării instituţionale a şcolii;

Ø participarea proactivă la Consiliul de Administraţie al şcolii;

Ø asigurarea resurselor necesare desfăşurării procesului instructiv educativ.

 prof. Speranţa UNCIU,
inspector şcolar discipline tehnologice, ISJ B-N


Conexiuni ale matematicii cu celelalte discipline

Scopul principal al educaţiei este de a stimula continuu acele laturi ale personalităţii copilului, care l-ar ajuta să-şi continue mai bine interesele de cunoaştere, deprinderile intelectuale, capacitatea de a forma opinii concrete, dorinţa de a rezolva cât mai repede şi mai bine o situaţie.

Matematica le poate rezolva pe toate acestea, atunci când predarea ei se face într-un mod corespunzător. Ea cere, azi, tuturor cadrelor didactice o temeinică pregătire de specialitate, dar şi de cultură generală.

Problema interdisciplinarităţii a preocupat pedagogii încă din cele mai vechi timpuri: Leibniz, Spiru Haret la noi etc. În opinia lui G. Văideanu, interdisciplinaritatea „implică un anumit grad de integrare între diferitele domenii ale cunoaşterii şi între diferite abordări, ca şi utilizarea unui limbaj comun, permiţând schimburi de ordin conceptual şi metodologic.”

Interdisciplinaritatea este o formă de cooperare între discipline ştiinţifice diferite, care se realizează, în principal, respectând logica ştiinţelor respective, adaptate particularităţilor legii didactice, şi-l ajută pe elev în formarea unei imagini unitare a realităţii, dezvoltându-i o gândire integratoare.

În perioada contemporană, reforma conţinuturilor învăţământului românesc a creat cadrul unor transformări la nivelul curriculumului, cu referiri la transferul metodelor dintr-o disciplină în alta, transfer cu grade diferite de implicare/finalizare.

Matematica, ca ştiinţă abstractă şi deschisă, este aceeaşi în întreaga lume. Ea nu suportă interpretări decât în interiorul său, legate de structurile sistematice care se adoptă pentru a-i decide curriculum-ul.

Matematica este deosebit de importantă nu numai în studiul altor discipline, ci şi în viaţa de zi cu zi a individului. Ea dezvoltă în mod hotărâtor gândirea logică a elevului şi pregătirea lui pentru viaţă. Cum am putea studia, spre exemplu, fizica, chimia, biologia, geografia etc., fără a utiliza conceptele matematice de „raport”, „procent”, „produs”, ca să nu mai vorbim de banala „sumă” sau „diferenţă”, care se folosesc nu numai în studiul altor discipline, ci şi în activitatea noastră zilnică.

Unele capitole de geometrie pot fi consolidate în cadrul orelor de abilităţi practice, educaţie plastică, educaţie tehnologică, astfel, copiilor întipărindu-li-se în minte unele noţiuni de geometrie învăţate cu plăcere. De asemenea, la consolidarea noţiunilor legate de unităţile de măsură, se pot realiza activităţi practice de măsurare (a clasei, a curţii, a obiectelor din clasă etc.), de calculare a perimetrelor, ariilor şi volumelor corpurilor.

Studiul matematicii în învăţământul obligatoriu îşi propune să asigure pentru toţi elevii formarea competenţelor de bază în rezolvarea de probleme, atât teoretice, cât şi practice, implicând calcul algebric şi raţionament geometric.

Învăţarea matematicii în şcoală urmăreşte conştientizarea naturii matematicii ca o activitate de rezolvare a problemelor bazată pe un corpus de cunoştinţe şi proceduri, dar şi ca o disciplină dinamică, strâns legată de societate prin relevanţa sa în cotidian şi prin rolul său în ştiinţele naturii, în tehnologii şi în ştiinţele sociale.

Obiectivele cadru ale matematicii dau o imagine relevantă asupra impactului său în alte domenii, deci şi în studiul altor discipline:

- cunoaşterea şi înţelegerea conceptelor, a terminologiei şi a procedurilor de calcul specifice matematicii;

- dezvoltarea capacităţilor de explorare/investigare şi rezolvare de probleme;

- dezvoltarea capacităţii de a comunica, utilizând limbajul matematic;

- dezvoltarea interesului şi a motivaţiei pentru studiul şi aplicarea matematicii în contexte variate - obiectiv ce arată că această disciplină, chiar prin obiectivele sale cadru, implică o aplicabilitate foarte mare în studiul celorlalte discipline din învăţământul obligatoriu, şi nu numai;

Avantajele conexiunii matematicii cu celelalte discipline sunt:

- permite elevului să acumuleze informaţii despre obiecte, procese, fenomene care vor fi aprofundate în anii următori ai şcolarităţii;

- clarifică mai bine o temă făcând apel la mai multe discipline;

- creează ocazii de a corela limbajele disciplinelor şcolare;

- permite aplicarea cunoştinţelor în diferite domenii;

- constituie o abordare economică din punct de vedere al raportului dintre cantitatea de cunoştinţe şi volumul de învăţare.

Predarea interdisciplinară pune accentul simultan pe aspectele multiple ale dezvoltării copilului: intelectuală, emoţională, socială, fizică şi estetică, asigurându-se astfel formarea sistematică şi progresivă a unei culturi comunicative necesare elevului în învăţare.

În ultimele decenii ale secolului XX şi în primii ani ai secolului XXI, se dovedeşte faptul că matematica a pătruns în toate compartimentele vieţii, oricare dintre ramurile ştiinţei având nevoie mai mult sau mai puţin de matematică. De aceea, orice individ al societăţii trebuie educat să cunoască matematica.

prof. Dorina Monica BACIU,
Şc. Gen. „Ştefan cel Mare”, Bistriţa


AMmA la şapte ani

Membrii Asociaţiei învăţătorilor AMmA s-au întâlnit pentru a şaptea oară la tradiţionalul bal organizat în fiecare an la sfârşitul lunii octombrie. Anul acesta, întâlnirea a avut loc în oraşul Beclean, ca întotdeauna beclenarii unindu-şi forţele şi demonstrând faptul că şi oraşul lor poate găzdui cu multă amabilitate pe cei care trăiesc prin elevii lor, cu elevii lor şi vor trăi chiar şi după moarte, în elevii lor.

Aproximativ 100 de dascăli din întreg judeţul şi-au lăsat toate grijile acasă şi, în după-amiaza de 30 octombrie 2008, au pornit spre Beclean pentru a se întâlni cu colegii, pentru a-şi depăna amintirile din tinereţe, a schimba păreri, a se sfătui, a asculta sfaturile altora şi, nu în ultimul rând, pentru a se simţi bine, în acordurile muzicale ale învăţătorului Ioan Pop însoţit de talentatul său fiu, profesor de muzică. De asemenea, solista de muzică populară Viorica Hojda, care este la rândul ei învăţătoare, ne-a încântat cu melodiile someşene şi maramureşene, în timp ce d-na învăţătoare Margareta Lazăr a avut grijă ca balul să fie presărat cu surprize: dans modern prezentat de elevii clasei a II-a, îndrumaţi de înv. Adina Marc, concert de vioară cu ansamblul Allegretto, îndrumat de soţii Bălan, profesori pensionari, romanţe interpretate de d-nul profesor Ioan Pop.

Inspectoratul Şcolar a fost reprezentat de d-nul inspector general, prof. Mihai Mureşan, d-na inspector Smaranda Florean şi d-nul inspector Gavril Cîmpan, membru fondator al asociaţiei.

Preşedinta asociaţiei Olimpia Cheţa a oferit diplome membrilor care au avut elevi premiaţi la concursul Paul Tanco şi olimpiada de matematică, faza judeţeană, în timp ce învăţătorii care au obţinut finanţare prin proiecte şcolare europene au fost felicitaţi şi premiaţi cu diplome.

Printre surprize şi premieri, învăţătorii s-au întrecut pe ei înşişi în arta dansului şi a cântatului. Ei ştiu să fie serioşi, dar ştiu şi să se distreze, pot fi sobri, dar ştiu şi să se transforme în adevăraţi artişti.

înv. Lucia CANDALE,
Şc. Gen. nr. 1, Bistriţa


Profesorul într-o dimensiune pluriculturală

Un om care nu-şi cunoaşte cultura, manifestările artistice ale semenilor săi, tradiţiile, obiceiurile, îşi pierde identitatea. Nu are unde să ajungă, dacă nu ştie de unde a plecat şi, mai ales, cu ce a plecat în drumul vieţii. Precizăm doar câteva repere ale culturii, pentru a urmări impactul generat de aceasta în planul social, şi implicit rolul şcolii şi al profesorului diriginte privind îndemnul spre educaţie şi cultură adresat tinerilor de azi.

Definirea termenului „cultură” ar fi un act de curaj dacă ne gândim că s-au identificat zeci de definiţii, datorită multiplelor accepţiuni care i s-au oferit, ceea ce l-a determinat pe un sociolog francez să vorbească de o „junglă conceptuală”.

Se spune că este cultură ceea ce îţi rămâne în minte după ce ai uitat tot ce-ai învăţat. În acest moment, sfera culturii se suprapune peste aceea a educaţiei, având în centru coordonata esenţială a trăirii practice, a experienţei acumulate nemijlocit. Este apoi vorba de o latură creativă, de posibilitatea cultivării talentelor. Persoanele cu o sensibilitate aparte, înzestrate cu darul de „a cânta”, spre exemplu, pot face cunoscut semenilor ceea ce simt ei drept esenţial; alţii au puterea de a pune pe hârtie sau pe pânză simţirea lor, într-o manieră specială, într-o „aură de lumină”, iscând „frumuseţi şi preţuri noi” din „bube, mucegaiuri şi noroi“ precum spunea Arghezi. Este necesară, desigur, îndeplinirea unor condiţii: receptivitatea deosebită, sensibilitatea, maniera proprie de a vedea şi interpreta lumea înconjurătoare, respectiv „să priveşti lucrurile până când le vezi”, cum afirma Brâncuşi. Este necesar, de asemenea, un mediu propice pentru dezvoltarea unor astfel de calităţi.

Între alte instituţii specializate, cluburi ale elevilor, case de cultură, muzee etc., şcoala are importanţa capitală în valorificarea, răspândirea culturii şi în formarea caracterelor, a personalităţii umane.

Încercăm stabilirea unor răspunsuri la întrebarea la care prea mulţi deja încep să nu mai găsească răspuns: „De ce este necesară cultura?”. Fără cultură, statul devine oligarhie, adică „un sumum de grupări de interese”, societatea devine o masă cu identitate minimală, iar civilizaţia - o imposibilitate istorică.

Considerată un ansamblu al modelelor de gândire, atitudine şi acţiune care caracterizează o populaţie sau o societate, inclusiv materializarea acestor modele în lucruri, cultura „nonmaterială” (ideală) constă în creaţii abstracte, cum sunt valorile, simbolurile, normele, obiceiurile, iar cea „materială”, în produsele fizice sau obiecte, cum sunt vasele de argilă, computerele şi multe altele.

Relaţia dintre cultură şi societate este una de interdependenţă, ea fiind atât de puternică, încât specialiştii pun între ele semnul egalităţii.

Unii cercetători consideră că viitorul este rezervat inteligenţei artificiale, chiar conştiinţei artificiale (cf. M. Drăgănescu), definind la nivelul teoriei culturii impactul de natură antropologică asupra nivelului social. Rămânem circumspecţi totuşi privind faptul că, prin 2040, societatea omenească va realiza o astfel de performanţă precum conştiinţa artificială.

În acelaşi timp, există o polarizare a culturii în spectrul pozitiv şi negativ. O cultură poate fi catalogată în mod pozitiv sau negativ, în raport cu anumite criterii. Există astăzi şi o cultură a teroriştilor (chiar şi o ştiinţă a terorismului), o cultură a corupţiei, care ne pune nouă, românilor, atâtea probleme, o cultură a hoţilor etc. Desigur, acestea pot fi numite subculturi, dar tot culturi sunt la urma urmei, incluse în aria semantică generală a termenului.

Un exemplu de cultură pozitivă este arta. A cunoaşte arta implică nu doar ideea de cognoscibilitate, ci şi una de simţire, de trăire a artei. Înseamnă a avea nevoie de ea, a fi o bucurie interioară, deci o cultură umanistă adevărată. Dacă toate acestea nu sunt însoţite însă de un comportament civilizat, cultura poate fi denaturată, deoarece natura firească a culturii pozitive este aceea de a susţine civilizaţia socio-umană, spiritualitatea, cunoaşterea, conştiinţa şi nu de a le distruge.

Fiinţează culturi ale profesiilor, ale domeniilor cunoaşterii, ale naţiunilor, etniilor, ale instituţiilor şi localităţilor etc., deoarece lumea devine pluriculturală (aceasta fiind, în fapt, trăsătura cea mai importantă a zilelor noastre).

Momentul actual ar trebui să fie acela al tendinţei spre cunoaştere şi spre cultură (în înţelesul ei exhaustiv) pentru întreaga populaţie, fiecare zonă locală, geografică sau virtuală având un rol bine stabilit şi activ în realizarea concretă a acestei tendinţe.

În acest context, şcoala, ca cea mai mare instituţie naţională, menită să instruiască şi să educe generaţii succesive, nu poate fi concepută fără profesori cu o largă deschidere culturală, competenţi, stăpâniţi de harul şi pasiunea dăruirii puse în slujba civilizaţiei, călăuzind conştiinţe pe drumul mereu perfectibil al devenirii umane. Nici un educator nu trebuie să uite că „rădăcinile ştiinţei sunt amare, dar roadele ei sunt dulci” (Aristotel).

Principalii factori în ordinea implicării lor efective în actul cultural şi educaţional rămân, în ultimă instanţă, familia, şcoala, mass-media.

Profesorul este factorul care asigură mesajul social-uman al educaţiei, indiferent de specialitatea pentru care el este atestat, iar şcoala, această comunitate educaţională, urcă sau coboară în funcţie de profesorii care o slujesc.

În faţa clasei, nu trebuie să impresionezi, ci să fii crezut, cultura profesorului diriginte având o mare putere de iradiere asupra formării şi dezvoltării generale a tinerilor. Concepţia, conform căreia un bun specialist este implicit şi un bun profesor şi educator (şi care din păcate mai dăinuie), este - considerăm - eronată.

Nu puţini, buni specialişti, chiar remarcabili oameni de ştiinţă, s-au dovedit a fi slabi profesori, fără audienţă la elevii lor. Nu fără motiv, elevii preferă un bun profesor, nu pe savantul lipsit de calităţi didactice, iar dacă acesta le are, câştigul e cu atât mai mare pentru ambele părţi şi, implicit, pentru societate, pentru sectorul pe care-l reprezintă. Numai conjugarea armonioasă a calităţilor de specialist, de om de ştiinţă şi cultură cu cele psiho-pedagogice poate asigura eficienţa scontată în activitatea instructiv-educativă. Cultura generală favorizează dezvoltarea capacităţilor psihice, asigurând condiţii prielnice pentru dezvoltarea culturii profesionale. Este de neconceput acceptarea specializării în absenţa unei culturi generale ori cultura generală fără un sens profesional. Separarea, voită sau nu, a celor două laturi se repercutează negativ asupra personalităţii.

Posedând o bogată cultură generală, sporită mereu, dirigintele va vibra în faţa valorilor autentice, îmbogăţindu-şi lecţiile prin cunoştinţe din domenii diferite ale cunoaşterii, reuşind să stârnească şi să amplifice interesul elevilor săi.

Cultura estetică a profesorului diriginte se impune şi datorită faptului că, la începutul mileniului al III-lea, o parte însemnată a creaţiei artistice contemporane tinde spre cerebralizarea actului de creaţie şi spre transformarea contactului cu opera într-o receptare şi dezlegare la rece a unui rebus lingvistic sau formal.

Astfel, din partea profesorului diriginte, şi nu numai, se solicită un efort în plus pe linia educaţiei estetice, a trezirii interesului pentru opera de artă, a cultivării şi valorificării frumosului din natură şi din viaţa socială. Un diriginte care, prin sensibilitatea şi cultura sa, sesizează şi trăieşte patosul muzicii beethoveniene, sarcasmul fantast al lui Wagner, lirismul grav, tulburător al lui Bach, compoziţiile severe şi orchestrale ale lui Chopen sau Enescu, destinate a zgudui spiritul, dirigintele care surprinde frumuseţea picturilor, vădind harul pătrunderii psihologice, sesizează mesajul sculpturilor, se bucură nu numai de o largă audienţă, respect şi credibilitate în rândul elevilor, ci şi de o sinceră şi caldă afectivitate.

Iată un „portret“ emblematic, deopotrivă tradiţional şi modern, privind personalitatea profesorului în faţa clasei: „ să fii modest şi serios, să nu-ţi ascunzi limitele şi chiar ignoranţele... Evită orice poză şi impostură, nu căuta să fii admirat, ci crezut, nu fi posac, măreţ sau nestatornic, sâcâitor şi pedant, dar nici nu încerca să complaci, oferind un spectacol, măgulind vreo prejudecată, vizând popularitatea, minţind pe jumătate sau în întregime” (T. Vianu). Munca educativă respinge orice închistare, orice şablon, orice rutină, ea este mereu creatoare.

Un diriginte cult va şti să incite elevii la dialog, la schimb de opinii, la comunicare, la frumuseţe morală, va şti să creeze o atmosferă plăcută, afectivă, stimulativă, în care elevii să-şi poată manifesta nestingherit întreaga lor personalitate.

prof. Vali Nastasia GANEA,
prof. Iacob GUŞĂ,
Şc. Gen. „Florian Porcius”, Rodna


Relaţia părinţi-profesori

Centrul Judeţean de Asistenţă Psihopedagogică, prin specificul activităţilor pe care le desfăşoară, a realizat un studiu orientativ, pe parcursul anului şcolar 2007-2008, privind relaţia profesorilor cu părinţii elevilor din câteva şcoli din municipiul Bistriţa şi din judeţ. În realizarea studiului, s-a folosit un chestionar care a fost administrat în cadrul şedinţelor cu părinţii pe şcoală, discuţii consilier-părinţi-profesori la nivel de clasă, consiliere individuală la solicitarea părinţilor.

Chestionarul aplicat a vizat evidenţierea relaţiei părinte-profesor (diriginte), fiind aplicat la 153 de părinţi care au copii în ciclul gimnazial.

În urma aplicării şi prelucrării chestionarelor s-au conturat următoarele concluzii:

Relaţia părinţi–diriginte, în cazul nostru se structurează pe două paliere:

¨ de cooperare foarte bună pentru majoritatea părinţilor, situaţii în care cadrul didactic şi părintele au scopul comun de educare, formare şi inserţie a elevului în viaţa socială (81%);

¨ de cooperare parţială pentru 19% dintre părinţii chestionaţi.

La itemul: „Câte întâlniri există între d-voastră şi şcoală, în medie, pe an?”

·  39% dintre părinţi susţin că au între 1-3 întâlniri;

·  36% între 4-7 întâlniri;

·  25% peste 7.

Majoritatea întâlnirilor cu şcoala le iniţiază dirigintele (83%), 15% sunt iniţiate de către părinţi iar un procent de 2% de către altcineva (alţi profesori, elevi, profesori consilieri);

În cazul în care părintele este chemat la şcoală , dirigintele:

·  critică comportamentul copilului (64%);

·  laudă meritele (comportamentul) copilului (16%);

·  altele (20%) - lectorate (îmbogăţirea cunoştinţelor părinţilor referitoare la educaţia copilului), transmit noutăţi, îi implică în activităţi şcolare, parteneriate, sponsorizări. 

Atunci când părinţii merg din proprie iniţiativă la şcoală, discută despre (în ordinea frecvenţei răspunsurilor):

·  situaţia şcolară a copilului;

·  comportamentul copilului în timpul orelor şi în pauze;

·  frecvenţa la ore;

·  activităţi pe care copilul le desfăşoară acasă sau la şcoală;

·  probleme (conflicte) pe care le are elevul cu colegii şi metode de rezolvare ;

·  alte probleme personale. 

Menţinerea legăturii diriginte-părinte înafara orelor de curs se realizează în majoritatea cazurilor prin:

·  convorbiri telefonice (38%);

·  prin mesaje scrise (46%);

·  vizite la domiciliu (8%);

·  altele (8%) – e-mail, întâlniri ocazionale, prin intermediul elevilor.

Un alt item redă aspectele privind sugestiile părinţilor de care ţine cont şcoala:

·  78% susţin că şcoala ţine cont frecvent de sugestiile părinţilor;

·  20% dintre părinţi consideră că doar uneori şcoala ţine cont de sugestiile părinţilor;

·  2% dintre părinţi au considerat că rareori se ţine cont de părerile părinţilor.

În ceea ce priveşte soluţiile propuse de părinţi pentru îmbunătăţirea relaţiei cu şcoala, aceştia propun:

¨mai multe lecţii deschise cu părinţii şi elevii (consideră că nu sunt suficiente);

¨o mai bună informare din partea direcţiunii şcolii;

¨mai multă comunicare şi interes din partea unor părinţi care nu-şi cresc „cum trebuie” copii;

¨mai multe şedinţe cu părinţi;

¨susţinere de lecţii de circulaţie;

¨o cooperare mai bună diriginte-părinte (în unele cazuri).

La întrebarea: „Ce altceva ar fi dorit părinţii să fie întrebaţi?”, s-au găsit următoarele variante:

¨ Cine decide folosirea fondului şcolii?

¨ Ce părere au despre materiile prea stufoase pe care copiii sunt obligaţi să le parcurgă?

¨ Când mai au timp copiii „să fie copii”, dat fiind faptul că sunt prea solicitaţi şi au prea mult de învăţat?

¨ Copiii doresc ca orele de dirigenţie să fie ore de dirigenţie şi nu altceva (materia de specialitate a dirigintelui);

¨ Dacă sunt mulţumiţi de comportamentul profesorilor, prestanţa profesională a acestora la şcoală.

Ca o concluzie, în urma studiului efectuat cu părinţii, s-au conturat câteva aspecte de care profesorii, şi în special diriginţii, trebuie să ţină cont:

·  este necesară mai multă cooperare şi colaborare constructivă în vederea îmbunătăţirii relaţiei şcoală-familie;

·  întâlniri cu părinţii mai dese, în care să se discute teme de interes pentru părinţi, elevi şi profesori;

·  profesorii trebuie să comunice asertiv atunci când transmit informaţii despre elevi, (să critice comportamentul, nu persoana), să înceapă cu aspectele pozitive despre elevi (să le laude meritele), chiar dacă acestea sunt minore, iar cele negative este indicat să fie comunicate în particular, astfel încât părintele să nu fie pus în situaţia de a se simţi ofensat faţă de ceilalţi;

·  şcoala (profesorii, dirigintele, echipa managerială) trebuie să ţină cont frecvent de părerile părinţilor, nu numai atunci când au nevoie de sponsorizări;

Chiar dacă unele concluzii sunt mai radicale, ele prezintă atitudinile preponderente ale părinţilor în momentul de faţă, fiind necesar a fi luate în considerare în vederea îmbunătăţirii ansamblului relaţiilor dintre părinţi şi profesori, cu un efect benefic asupra elevilor.

prof. consilier Luciana Maria SIDOR,
CJAP Bistriţa-Năsăud