miercuri, 18 februarie 2009

Februarie 2009

„Atenţia pleacă întotdeauna de la trezirea
 unui sentiment puternic.”
Nicolae Iorga

 

EDITORIAL

Educaţia grupurilor defavorizate – o provocare?

Termenul de „grup defavorizat” este adesea vehiculat în domeniul educaţiei şi formării profesionale. Unii consideră că sub această terminologie se ascunde, într-un mod elegant, etnia romă. Alţii cred că se referă la noi toţi, cei care trăim timpuri controversate de la revoluţie încoace, că are legătură cu nivelul nostru de trai, cu salariile şi pensiile mici iar politicienii îl folosesc în platformele program, indiferent de culoarea politică. În realitate, grupuri defavorizate există în toate ţările şi în aproape toate societăţile, sub o denumire sau alta. Uneori este vorba despre persoanele lipsite de adăpost, care trăiesc în stradă sau pe lângă gropile de gunoi ale oraşelor, femei cărora educaţia religioasă le trasează o evoluţie limitată de doctrine de mii de ani, minorităţi etnice de toate felurile. Indiferent de zona de provenienţă, din punctul de vedere al educaţiei, elementul comun al acestor grupuri este accesul limitat la şcolarizare sau abandonul şcolar fără a dobândi competenţele minime care să permită ulterior inserţia socială şi profesională.

La nivel mondial, preocuparea pentru creşterea accesului la educaţiei s-a realizat pentru prima dată în 1948, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Adunarea Generală a celor 58 de state membre proclama printre drepturile fundamentale, alături de egalitatea şi libertatea în drepturi, şi dreptul la învăţătură: „Învăţământul trebuie să fie gratuit, cel puţin în ceea ce priveşte învăţământul elementar şi general. Învăţământul tehnic şi profesional trebuie să fie la îndemâna tuturor (…).” (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 26.1). Mai târziu, în anii ’90, Declaraţia Mondială a Educaţiei pentru Toţi relua aceleaşi principii, constatând la scară mare problema neşcolarizării. În acel moment, mai mult de 100 de milioane de copii nu aveau acces la învăţământul primar, iar 960 de milioane de adulţi erau analfabeţi, dintre care două treimi erau femei. Forumul Mondial al Educaţiei din anul 2000 a propus, pe lângă analiza statistică, un plan de măsuri prin care să se promoveze la nivel mondial, regional şi naţional un sistem educaţional viabil şi eficient.

În România, programele de reducere a abandonului şcolar şi prevenirea părăsirii timpurii a şcolii au debutat în anul 2001, când Ministerul Educaţiei, cu finanţare de la Uniunea Europeană şi Guvernul României, a implementat mai multe valuri ale programului PHARE – Acces la Educaţie pentru Grupuri Dezavantajate. Pentru primul palier educaţional, învăţământul preşcolar, s-a avut în vedere creşterea calităţii educaţiei pentru a stimula înscrierea în învăţământul obligatoriu, aspect important pentru dezvoltarea din punct de vedere social şi educativ a copiilor proveniţi din comunităţi dezavantajate. La celelalte cicluri de învăţământ, s-au identificat metode pentru îmbunătăţirea calităţii procesului educaţional şi a practicilor din şcoli astfel încât să se reducă numărul copiilor din comunităţi dezavantajate care abandonează şcoala. În paralel, pentru tinerii care nu şi-au finalizat studiile, s-au organizat programe de tip A Doua Şansă.

Judeţul Bistriţa-Năsăud a beneficiat de o astfel de finanţare în perioada decembrie 2007 – noiembrie 2008. Conferinţa finală a proiectului, organizată la sfârşitul lunii ianuarie, a pus în lumină colaborarea dintre toţi actorii implicaţi. Valoarea totală a grantului s-a ridicat la 600000 euro. Dar, dincolo de sumele investite în echipamente, salarii sau material didactic, cea mai importantă investiţie este cea în oameni. Elevii a zece şcoli pilot au beneficiat de programe de educaţie remedială, cadrele didactice au urmat cursurile pentru promovarea educaţiei incluzive, părinţii au fost implicaţi în luarea deciziilor la nivelul şcolii şi al comunităţii locale.

Am învăţat multe lucruri noi, de la management de proiect până la munca în echipă şi, nu în ultimul rând, importanţa valorii umane. 

prof. Monica BUBOLY,
insp. responsabil cu gestionarea programelor comunitare ISJ B-N

 

FOTOEVENIMENT

Aspecte de la Conferinţa Finală a Proiectului Phare 2005 „Acces la Educaţie pentru Grupurile Dezavantajate” – Bistriţa, 20 ianuarie 2009.

 

Terapia de expresie grafică şi plastică – factor stimulator în formarea trăsăturilor de personalitate ale copiilor cu CES


Educaţia estetică are ca scop principal modelarea omului în spiritul idealurilor estetice, al atitudinii şi comportamentului estetic, dezvoltând personalitatea prin valorile artei. Astfel, pornind de la conştientizarea emoţiilor estetice, se ajunge treptat la cele mai înalte forme de trăire a frumosului, adică la sentimente estetice, la trăiri profunde, de durată, specific umane.

Terapia de expresie grafică şi plastică (parte integrantă a modulului de terapie ocupaţională) are o valoare formativă ce va conduce la apariţia de situaţii de învăţare valoroase ce vor evidenţia, pe lângă încărcătura estetică, şi pe cea etică şi socială a conţinuturilor temelor plastice. Prin selecţionarea, esenţializarea şi concretizarea acestora, prin subiecte aplicative adecvate temelor plastice, cât şi prin activizarea elevilor, se va spori eficienţa educativă a terapiei şi a caracterului său compensator.

Un alt obiectiv al psihoterapiei de expresie este cel de a da individului un ideal estetic, formându-i atitudini şi un comportament estetic, dezvoltându-i deplin şi unitar personalitatea prin valorile artei. Această terapie introduce frumosul, nevoia acestuia, conştientizarea acestei nevoi în viaţa şi activitatea elevului.

Prin acest mod de terapie se întregeşte personalitatea copilului, se diminuează diferenţele dintre elevul cu cerinţe educative speciale şi cel obişnuit, deziderat realizabil prin îmbinarea şi dezvoltarea cât mai eficientă a celor trei mari componente ale personalităţii: aptitudinile, care exprimă nivelul de realizare şi de eficienţă într-un domeniu de activitate, temperamentul, care exprimă aspectul dinamico-energetic şi caracterul, ce defineşte modul de relaţionare a individului cu ceilalţi, profilul psiho-moral al fiecăruia.

Aşadar, prin psihoterapia de expresie grafică şi plastică (modelaj, desen, sculptură, pictură etc.), se realizează asimilarea principalelor elemente de limbaj plastic, dezvoltând capacitatea de a se exprima uneori mai repede şi mai uşor decât prin comunicarea verbală.

Proiectarea în activităţile de educaţie grafică şi plastică este flexibilă în raport cu personalitatea cadrului didactic, cu particularităţile de vârstă ale elevilor şi cu pregătirea acestora. Ea se adaptează diverselor teme plastice precum şi obiectivelor generale specifice, sau a celor operaţionale urmărite.

Elaborarea unei compoziţii plastice stimulează trăsăturile de personalitate asociate cu capacitatea creativă, cum ar fi capacitatea de gândire, flexibilitatea gândirii, fluenţa ideilor, sensibilitatea la probleme, un pronunţat spirit de observaţie, curiozitatea, încrederea în sine, independenţa în gândire.

Toate acestea servesc unui singur scop, şi anume adaptarea copilului cu cerinţe educative speciale la solicitările lumii înconjurătoare, pregătindu-se în acest fel integrarea ulterioară în societate. 

prof. psih. Mariana MOLDOVAN
CSEI Beclean

  

„Doamna, când mai avem concurs?”


Sintagma „concurs şcolar”, asociată elevilor din învăţământul special, pare puţin pretenţioasă, având în vedere elementele de specificitate ale deficienţei mintale. Ca fenomen, deficienţa mintală are cauze precise şi nu este reversibilă, însă evoluţia ei are valenţe compensatorii şi este recuperabilă, sub aspectul structurării personalităţii şi integrării sociale. Din această perspectivă, putem afirma cu certitudine că organizarea unor activităţi de tip „concurs”, „întrecere” etc. are un aport benefic asupra personalităţii elevului deficient mintal. Argumentăm această afirmaţie printr-un exemplu de activitate-concurs ce s-a desfăşurat în luna ianuarie a anului curent la Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă Nr. 1 din Bistriţa.

Proiectul educaţional intitulat „Mai aproape de Eminescu” s-a derulat în perioada 12-15 ianuarie 2009 şi s-a finalizat cu prezentarea unui concurs interactiv (o probă de cunoştinţe privind viaţa si opera lui Mihai Eminescu şi o probă de interpretare a unor versuri din creaţia eminesciană). Grupul ţintă a vizat elevii claselor V-VIII din şcoală. Vom enumera câteva obiective cognitive, respectiv afectiv-relaţionale urmărite în cadrul proiectului: cunoaşterea semnificaţiei zilei de 15 ianuarie, a celor mai importante aspecte din viaţa şi opera lui Mihai Eminescu, recitarea unor poezii aparţinând operei poetului, formarea disponibilităţilor elevilor de a participa la activităţi desfăşurate în comun; exersarea atitudinilor elevilor de a se respecta ca persoane, de a accepta diversitatea; formarea capacităţii elevilor de a comunica, de a asculta şi de a-şi exprima propriile păreri; respectarea de către elevi a diverselor reguli care facilitează cooperarea; crearea de emoţii stenice, de trăire a bucuriei şi satisfacţiei prilejuite de activităţile desfăşurate în comun.

Demersurile organizatorice au fost, desigur, cele mai laborioase. Atragerea elevilor în concurs s-a făcut printr-un anunţ incitant afişat la avizierul şcolii; selecţia, înscrierea şi pregătirea concurenţilor au fost realizate de educatorii fiecărei clase. Faptul că poeziile propuse ca subiecte de concurs au fost alese şi dintre cele studiate la clasă, a facilitat înscrierea şi pregătirea elevilor. Alte acţiuni premergătoare concursului au vizat asigurarea şi pregătirea „logisticii” concursului: fişe de concurs, ecusoane, diplome, aparatura audio-video etc.

Încurajaţi de colegii şi educatorii aflaţi în public, toţi concurenţii au reuşit să parcurgă cele două probe, respectând cerinţele/regulamentul concursului. Juriul a realizat evaluarea modului în care elevii şi-au susţinut probele, conform sistemului de punctare şi al criteriilor de acordare a punctajului, toate anunţate anterior.

Au fost invitaţi şi elevi-voluntari din alte unităţi de învăţământ, tineri care s-au implicat cu multă dăruire în reuşita evenimentului. Le mulţumim pe această cale talentaţilor elevi de la Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu” din Bistriţa: Manuela Dospină, Oana Moruţan şi Denisa Andreica din clasa a X-a E, care au recitat poezii şi au interpretat cântece pe versurile marelui poet; lui Bogdan Bugnar din clasa a IX-a C pentru micul concert la vioară, ce a reuşit să sensibilizeze întreg auditoriul; lui Bogdan Pogăcean din clasa a X-a E (CNLR) şi elevei Bianca Florian din clasa a VII-a de la Şcoala Generală „Avram Iancu” din Bistriţa, care au prezentat câteva dansuri sportive cu o măiestrie şi o eleganţă ce a ţinut publicul în picioare.

Pe lângă aplauze, felicitări şi diplome personalizate, concurenţii şi echipa de voluntari au fost recompensaţi cu premii în bani (locul I, locurile II şi III) şi cărţi (foarte multe menţiuni), acordate cu generozitate de domnul Ioan Peteleu, reprezentant al Clubului „Lions” din Bistriţa.

Din partea Inspectoratului Şcolar Judeţean Bistriţa, au fost prezenţi la acest eveniment domnii Laszlo Borsos şi Macedon Retegan, inspectori de specialitate, care, împreună cu directorii unităţii, au felicitat concurenţii, participanţii şi organizatorii pentru succesul activităţii.

La festivitatea de premiere, după primirea diplomei, un elev m-a întrebat, şoptit: „Doamna, când mai avem concurs?”. Am înţeles că în faţa lui s-a deschis, de acum înainte, un spaţiu cultural în care va păşi cu mai multă încredere, prin exerciţiul lecturii şi cel al socializării. 

înv. Teodora POPESCU
CSEI nr. 1, Bistriţa

 

Rolul familiei în dezvoltarea normală a copilului

Prima colectivitate care îşi pune amprenta pe caracterul omului, cea dintâi şcoală ce pune temelii viitoarei personalităţi este familia. Primele valori sociale sunt transmise copilului de către familie, înainte ca acesta să beneficieze de educaţie instituţionalizată.

Este minunat să aduci pe lume un copil, dar este minunat să ştii să-l creşti sănătos şi să-l educi frumos. Dragostea şi grija părintească, climatul afectiv al familiei constituie pentru copil o condiţie esenţială, fundamentală în formarea unui fond sănătos al psihicului uman. De la cele mai mici vârste, până la anii tinereţii, şi chiar după aceea, copilul vrea să împărtăşească părinţilor bucuriile, necazurile, nedumeririle, întâmplările prin care a trecut. E bine ca părinţii să asculte cu răbdare ceea ce vrea să comunice copilul, să se străduiască să-i vorbească pe înţeles, să-l critice cu argumente sau să-l laude cu măsură, pentru ca acesta să-şi simtă părintele de partea lui în mod deschis şi sincer. La baza relaţiei omeneşti dintre părinte şi copil stă obişnuinţa acestuia de a comunica fără reţineri, cu încredere, ştiindu-se ascultat şi cu sufletul. Nu este de ajuns să oferiţi copilului doar condiţii materiale ca el să se simtă mulţumit. Privaţiunea de afectivitate a copilului din partea părinţilor va instala în sufletul copilului tristeţe şi introvertire. Din punct de vedere material, copilul poate avea tot ce este necesar, dar poate fi profund nefericit sufleteşte. Sufletul lui are nevoie de intimitate, implicare, ataşament şi încredere. Copilul trebuie să vadă în părinte un ocrotitor, un scut în calea răutăţilor vieţii. Pentru copil, tata reprezintă puterea, siguranţa şi autoritatea, iar mama un loc de refugiu, de înţelegere, ajutor şi nesfârşită dragoste.

Cu copilul alături, părinţii vor păşi peste noi praguri, ale vârstei de preşcolari, de şcolari, de adolescenţi. Vor trece cu copilul prin ani, pregătindu-l pentru muncă şi societate, mereu alături, aşezându-l frumos în viaţă. Peste ani, când copilul se va gândi cu nostalgie la copilărie, îşi va aminti cu drag de părinţii care i-au fost primii prieteni, primii tovarăşi de viaţă, care cu căldură părintească i-au creat o copilărie frumoasă.

Dintre toate lucrurile pe care trebuie să le învăţăm de-a lungul întregii vieţi, poate cea mai importantă este educaţia, care nu poate fi amânată, este o şcoală la care nu avem voie să facem absenţe, deoarece motivările se plătesc prea scump. Orice timp trecut este pierdut şi greu se corectează. Când copilul devine om în toată firea, regretă anumite lucruri şi învinuieşte părinţii că nu l-au ajutat, că n-au avut timp pentru el. Singura investiţie de valoare pe care o familie o poate face pentru copil, este investiţia în mintea şi sufletul acestuia. Educaţia şi afectivitatea sunt pilonii principali pentru formarea personalităţii copilului. 

înv. Viorica COTUŢIU
Şc. Gen. „Grigore Silaşi” Beclean

  

Profilul profesorului eficient

Deloc uşoară misiunea „dată” profesorului – edificarea viitorului umanităţii, dar frumoase sunt roadele pe care le culege şi ni le dăruie – oamenii.

Profesorul are un rol crucial în viaţa elevilor. Atât abilităţile profesorale, cât şi însuşirile de personalitate au repercusiuni profunde în inima discipolilor, provocând reverberaţii încă mulţi ani după terminarea studiilor. Prin felul său de a fi ori de a nu fi, prin compor­tamente şi atitudini, profesorul apropie ori îndepărtează copiii: motivează, pedepseşte, povăţuieşte, blamea­ză, încurajează etc.

Studiile de specialitate susţin că elevului „îi place” sau „nu-i place” o disciplină, în funcţie de personalita­tea profesorului. În ceea ce priveşte randamentul şcolar, responsabilitatea cadrului didactic este enor­mă: pe de o parte, contează competenţa sa profesiona­lă, iar, pe de altă parte, este la fel de importantă şi personalitatea acestuia.

Câteva caracteristici concură la formarea profilului unui profesor eficient.

Abilitatea de a motiva elevii

Motivaţia elevilor este, în mod firesc, în relaţie directă cu dorinţa acestora de a participa activ în procesul instructiv-educativ, cu scopurile şi cauzele pentru care se implică sau nu în activitatea de instruire. Pentru a spori motivaţia copiilor, profesorul poate acţiona prin intermediul a trei factori de bază:

- valoarea disciplinei/cursului/temei etc. per­cepută de elevi;

- încrederea elevilor în propriul succes;

- abilitatea elevilor de a dirija procesul edu­caţional.

Managementul clasei

Pentru a realiza un management excelent, profe­sorul trebuie să fie atent la comportamentul elevilor şi la reuşita lor şcolară, utilizând un spectru larg de tehnologii de predare-învăţare.

Abilitatea de a crea şi a menţine o ambianţă plăcută, de susţinere şi cooperare

Profesorul transformă atmosfera din sala de clasă în una agreabilă. Problemele de disciplină sau disensiunile care apar sunt rezolvate în mod constructiv. Elevii sunt apreciaţi pentru rezultatele lor atât în public, cât şi în particular. Profesorul îi încurajează să coope­reze şi să se susţină reciproc.

Interdisciplinaritatea

Atunci când o cere contextul, profesorul transferă cunoştinţele şi abilităţile achiziţionate de elevi în cadrul unei discipline la alta.

Abilitatea de a echilibra cerinţele în creşte­re şi competenţele elevilor

Profesorul stabileşte expectanţe înalte, dar realiste, şi-i îndeamnă pe elevi să execute sarcini mai provocatoare şi mai dificile.

Încurajarea elevilor să se autodirijeze

În loc să le indice elevilor deprinderile sau strate­giile ce pot fi aplicate la realizarea unei sarcini, profesorul îi stimulează să decidă singuri care ar fi acestea.

Respectarea curriculumului

Racordarea procesului de predare-învăţare

Profesorul trebuie să ţină cont de feedback-ul oferit de elevii săi în organizarea procesului educaţional, prezentarea şi structurarea temelor etc., fără a „compro­mite” însă standardele şi scopurile stabilite anterior.

Acestea sunt doar câteva dintre caracteristicile unui profesor de succes, îmbinându-le între ele în proporţii diferite sau însumându-le cu altele, neenumerate aici, putem admira „portretul” unui profesor „de vis”.

În descrierile ce urmează, mă voi strădui să fiu cât se poate de fidelă celei mai populare metafore utilizate pentru a elucida specificul imaginii profesorului-actor.

Profesorul eficient este, înainte de toate, „discipolul” elevilor săi, care încearcă să înveţe în permanenţă de la ei, pentru a ţine pasul cu aceştia şi pentru a putea să discute orice subiect. El trebuie să fie liderul care să inspire şi să influenţeze copiii prin intermediul personalităţii sale, asemeni unui expert sau consilier, şi nicidecum utilizând puterea coer­citivă. Un astfel de profesor îşi cunoaşte bine disciplina şi este respectuos cu elevii săi.

Explorator fiind, încurajează elevii să-şi descopere Sinele, ajutându-i astfel să atingă cel mai înalt nivel de performanţă. Un profesor eficient se mândreşte cu discipolii care-l depăşesc. Urmărindu-i, el poate să menţină echilibrul dintre necesităţile de instruire ale fiecărui individ şi cele ale întregului grup, realizând prin aceasta idealul educaţional: învăţământ pentru toţi, învăţământ pentru fiecare. Un atare profesor este corect şi obiectiv în aprecieri, poartă dialoguri des­chise şi răspunde mereu la solicitare.

Profesorul eficient este un entuziast incurabil nu doar în ceea ce priveşte cursul pe care îl ţine; elanul său contagios cuprinde procesul educaţional în general. Manifestând exuberanţă, atitudini pozitive, pasiune şi dăruire, el încearcă să-i pătrundă pe copii de gândul că anume acesta este locul împlinirii sale, şi nu altul.

Un astfel de profesor este un inovator care modi­fică sau înlocuieşte strategiile, tehnicile, textele atunci când a descoperit altele mai eficiente sau când cele existente au devenit plicticoase pentru elevi. Inventând diverse combinaţii de tehnologii, el adaptează predarea la diferite stiluri de învăţare şi prezintă subiectul din variate unghiuri de vedere, ceea ce facilitează înţelegerea.

Profesorul eficient este acel tezaurizator, care valorifică la maxim ideile elevilor săi, utilizându-le cu scopul de a îmbunătăţi calitatea procesului de predare-învăţare.

El este şi un comediant, care ştie când şi cum să recurgă la umor, fără a-l considera un factor ce ar distrage atenţia sau ar periclita educaţia.

Profesorul eficient este ghidul care conduce elevii spre perfecţionarea deprinderilor şi abilităţilor de lucru şi, totodată, îi pune în situaţia de a descoperi singuri soluţia şi de a învăţa din greşeli. Returnând lucrările la timp şi cu avize constructive, disponibil să acorde oricând asistenţă, profesorul dezvoltă astfel respon­sabilitatea elevilor pentru actul de învăţare şi încre­derea în propriile forţe.

Fiinţă umană genuină, profesorul eficient este un umanist, care ştie să fie critic cu sine însuşi şi absurdităţile vieţii, fără a fi cinic sau disperat. Este o persoană care se autodezvăluie, astfel încât elevii îi pot vedea şi virtuţile, şi imperfecţiunile. Păşind sigur pe pământ, profesorul de succes, prin exemplul propriu, ajută elevii să-şi dezvolte voinţa, curajul şi speranţa în realizarea potenţialului.

Oferind un mediu – focar de siguranţă intelectuală – în care pot fi prezentate idei opuse fără teama de a fi ridiculizat sau rejectat, profesorul eficient este santinela ce păzeşte inviolabilitatea acestuia.

Profesorul eficient este un bun colaborator, acordând o mare valoare colegialităţii. El îşi împărtăşeşte ideile, solicită implicarea părinţilor în activitatea de predare-învăţare şi caută sprijinul colegilor atunci când nu poate surmonta de unul singur anumite probleme.

Profesorul de succes este un idealist, un alt fel de idealist, fiind ferm convins că fără ideal nu poate exista evoluţie. El se recunoaşte în fiecare elev, realizând care i-a fost contribuţia şi influenţa în vieţile învăţăceilor săi.

Un profesor este eficient atunci când aspiră la toate cele menţionate anterior şi încă la multe altele. El apreciază adevărul şi corectitudinea, dar nu şi popularitatea sa. Încercând să schimbe lumea, un astfel de profesor se transformă zilnic, transformându-i şi pe alţii.

Un profesor eficient este un revoluţionar care ştie că rolul său este unul vital pe pământ în păstrarea sanctităţii vieţii şi a rezultatului ei firesc – elevaţia umanităţii.

Anume aşa este profesorul în viziunea elevilor; anume aşa trebuie să fie acesta sau ar vrea discipolii să fie. Noi, profesorii, suntem cei care trebuie să facem alegerea: rămânem cum suntem, schimbăm ceea ce nu e tocmai bine sau achiziţionăm tot ce e nou. Profitul este incomensurabil: succesul profesional şi respectul copiilor. 

prof. Gabriela RUSU
C.S.E.I. Beclean

  

Interferenţe culturale


Etnografia, ca parte a culturii naţionale, reprezintă un model valoric şi iconic în aprofundarea culturii generale, în dezvoltarea capacităţii creative a elevilor. Valorile culturii populare materiale favorizează dezvoltarea capacităţilor creative ale elevilor şi, prin relaţia educaţiei cu arta populară, asigură culturalizarea continuă a elevilor.

Mediul şcolar este unul intercultural, care oferă elevilor oportunităţi pentru conştientizarea apartenenţei lor la spaţiul cultural şi istoric în care trăiesc, prin cunoaşterea etniei proprii şi a contextului naţional şi universal mai larg. Se impune evidenţierea acestei idei, deoarece este vitală ancorarea în valorile şi tradiţiile etnoculturale, ca o garanţie a cunoaşterii, a creşterii, a devenirii şi implicit a evoluţiei. Cunoaşterea propriului trecut, a valorilor neamului, a bogăţiilor etnoculturale reprezintă o premisă a formării individualităţii fiecărui individ, deoarece arta, în special arta populară, înseamnă valoare, reprezentând o punte între trecut, prezent şi viitor, o emblemă a comunităţii, o carte de vizită nealterată.

Paradigma educaţie şi artă este unul dintre factorii fundamentali care modelează personalitatea. C. Cozma o caracterizează din perspectivă filosofică şi psihopedagogică astfel: „Educaţia şi arta sunt forme ale vieţii spiritului, născute din nevoi interioare profunde şi care probează un rost hotărâtor în devenirea fiinţei umane. Sunt două coordonate de bază pentru om, pentru capacitatea acestuia de a conştientiza propriile trebuinţe şi aspiraţii; ele ţin de nevoia sinceră şi permanentă a omului”. Prin ele găsim bucuria, dar şi lăsăm ceva urmaşilor, ne înscriem paşii în marea carte a eternităţii.

Premisa dezvoltării creativităţii, a unei personalităţi puternice şi autonome presupune însă existenţa acestei legături, cunoaşterea valorilor promovate în timp de înaintaşi, conştientizarea tezaurului ce trebuie preţuit şi dat mai departe. Doar astfel ne vom fi conturat individualitatea în această lume a diversităţii. Doar cunoscându-ne trecutul şi acceptându-l cu toate părţile sale, bune şi rele, îl vom putea într-adevăr cunoaşte şi accepta pe cel de lângă noi şi implicit viitorul. Viitorul generaţiilor noastre presupune o „reîntoarcere la origini”, o regăsire a valorilor şi reaşezarea acestora pe piedestalul ce li se cuvine. Pentru atingerea acestui scop, se impune, în context şcolar, propunerea unor conţinuturi menite să valorifice sursele documentare şi etnografice existente, să valorifice şi să dezvolte interesul elevilor pentru lectură, pentru artă şi valoare, pentru explorarea propriilor tradiţii, dar şi pentru cunoaşterea valorilor şi tradiţiilor altor popoare.

Spuneam că mediul şcolar este unul intercultural prin esenţă, ca şi cadru, deoarece este un mozaic format din mai multe culturi, religii. Dar nu este suficient să creezi o formă, o ramă, trebuie să dai şansa pentru intercunoaştere, să o cauţi, să o provoci, ca profesor. Nu este suficient să ai clase cu limbi de predare diferite, este necesară crearea unui liant între aceste clase, ca acele forme să prindă un fond, un contur, o identitate proprie.

Nu este deloc facil acest demers, într-un timp dominat de tehnică şi într-un mediu cultural-artistic prea sărac în oferte, într-o lume invadată de kitsch, prost-gust şi indiferenţă. Educaţia în sine presupune artă, arta de a-l ridica pe elev de la starea de natură la cea de cultură, arta de a-l apropia de artă, de valoare şi de frumos. Modalitatea prin care încercăm valorificarea valorilor etnoculturale la clasă şi în activităţile extracurriculare în cadrul Grupului Şcolar „Henri Coandă” din Beclean în anul şcolar 2008 – 2009 s-a concretizat în elaborarea unui proiect de parteneriat între clasele a IX-a A şi B de liceu, respectiv secţia română şi secţia maghiară, deoarece dezvoltarea interesului faţă de comunicarea interculturală este una dintre valorile promovate de Programa de Limba şi literatura română pentru clasa a IX-a de liceu, materie pe care o predau la secţia maghiară. Scopul acestui proiect de parteneriat este dezvoltarea sensibilităţii estetice a copiilor, a motivaţiei pentru lectură şi aprecierea tezaurului de creaţie folclorică din zonă, redescoperirea şi promovarea valorilor tradiţionale, prin implicarea elevilor, părinţilor şi cadrelor didactice în diverse activităţi legate de tradiţiile locale.

Obiectivele promovate au urmărit cooperarea între cadre didactice şi elevi în vederea cunoaşterii şi promovării valorilor culturale, a obiceiurilor şi tradiţiilor locale, conştientizarea diversităţii culturale a mediului şcolar, dezvoltarea abilităţilor personale şi sociale necesare convieţuirii în armonie cu ceilalţi, promovarea şi interiorizarea valorilor (interculturalitate, diversitate, toleranţă, egalitate, societate multiculturală) prin externalizarea unor atitudini de respect pentru ceilalţi şi responsabilitate socială, dezvoltarea capacităţii de a discerne între valoare şi nonvaloare, precum şi dezvoltarea sensibilităţii, a simţului etic şi estetic.

Ne-am propus să atingem aceste obiective prin valorificarea creaţiei populare în cadrul orelor de limba şi literatura română, religie, dar şi în cadrul activităţilor extraşcolare desfăşurate cu elevii, prin stabilirea unor relaţii de prietenie durabile cu colegii de la cele două secţii, precum şi prin participarea la activităţi extracurriculare comune, la activităţi de interes local, care să valorifice pozitiv relaţiile dintre minoritatea maghiară şi populaţia majoritară, încurajându-se totodată interesul manifestat de liceeni pentru lectură.

Rezultatele dezirabile ale acestor activităţi vizează cunoaşterea de către liceeni a obiceiurilor şi tradiţiilor proprii, dar şi a tradiţiilor altor naţionalităţi sau a tradiţiilor specifice altor zone.

Exemplificatoare în acest sens a fost „Şezătoarea” prezentată la Casa de Cultură „Radu Săplăcan” din Beclean în cadrul „Săptămânii educaţiei globale”.

Această activitate a fost gândită ca o punte de legătură între etniile existente în şcoală, ca o deschidere spre ceilalţi, dar şi spre comunitate. Elevii, costumaţi în costumele tradiţionale ale etniilor din care fac parte, au prezentat o şezătoare interculturală, în cadrul căreia s-au cântat melodii populare tradiţionale româneşti, ungureşti şi ţigăneşti. De asemenea, muzica pentru dans a fost aleasă la fel. Dorinţa coordonatorilor a fost aceea de a-i învăţa pe elevi inclusiv distingerea între melodiile autentice, valoroase, şi nonvaloarea care a invadat muzica modernă, contemporană.

De la primirea fetelor şi băieţilor în şezătoare, până la ritualurile prezentate (ex. Jocul sâtii), s-a încercat păstrarea tradiţiei şi introducerea elevilor într-o atmosferă asemănătoare celei pe care în satele de odinioară o creau aceste obiceiuri.

Prin această activitate, nu am educat doar gustul pentru autentic, valoros, frumos, ci am învăţat să comunicăm, să transmitem mesaje, sentimente, nu doar prin cuvânt, ci şi prin imagine, prin sunet, prin muzică.

Câştigătorii acestei activităţi au fost în primul rând elevii, care au simţit că împreună pot aduce un plus de valoare, că pot reuni în acelaşi album experienţa proprie cu experienţa celorlalţi, devenind mai bogaţi din punct de vedere spiritual.

În acelaşi timp, acest tip de activităţi constituie un punct solid şi în predarea curriculumului de limba şi literatura română, deoarece şi-au însuşit în mod sigur mult mai multe cunoştinţe despre creaţia populară, despre tradiţii şi obiceiuri decât ar fi făcut-o în clasă.

În plus, văzându-i şi pe ceilalţi participanţi la eveniment, au avut şansa de a se autoevalua, de a valoriza modul în care au fost puse în scenă şi celelalte activităţi.

Consider că acest tip de activităţi au meritul de a suda mult mai bine o comunitate decât orice prelegere ţinută despre importanţa interculturalităţii, a cooperării. Implicaţi astfel împreună în proiecte, vor conştientiza că sunt o comunitate, fără să le-o mai spunem noi, şi se vor comporta ca atare, începând să-şi construiască propriile valori. 

prof. Marika Emese CÎMPEAN
Şc. Gen. „Liviu Rebreanu”, Beclean

  

Forme de colaborare între familie şi şcoală

Pregătirea pentru viaţă a omului de mâine începe din primele luni de existenţă, iar primii chemaţi să pună bazele educaţiei sunt părinţii. Cristalizarea principalelor trăsături ale viitorului matur începe în primii şase-şapte ani. Şcoala şi societatea intervin şi contribuie după această vârstă, dar factorul hotărâtor îl constituie bazele educaţiei primilor ani în familie. Părinţii trebuie să asigure acestora nu numai condiţiile materiale necesare dezvoltării psihofizice, ci şi bazele trainice ale întregi formării, temelie pentru viitoarea personalitate adultă.

Faptele de astăzi ale copiilor reprezintă o prefigurare certă a celor de mâine. Deprinderile şi convingerile conturate acum formează baza modului de acţiune în viitor. Atitudinile şi comportamentele părinţilor vor fi primele modele copiate de copii. Familia reprezintă pentru copil un organism reglator, care permite copilului să trăiască o viaţă intensă, o viaţă proprie copilăriei. Ea oferă copilului un mediu afectiv, social şi cultural. Este o şcoală a sentimentelor în care se modelează sub acest fel personalitatea. Copilul trăieşte în familia sa o gamă variată de relaţii individuale, copiindu-le prin joc propria conduită.

Prin tripla funcţie – reglatoare, socializatoare şi individualizatoare – familia contribuie în mare măsură la definirea personalităţii şi conturarea individualităţii fiecărui copil. Responsabilitatea socială a părinţilor se realizează în raport nemijlocit cu modalitatea în care, pentru educarea copilului în spiritul idealului de viaţă, aceştia ştiu să folosească autoritatea lor părintească. Autoritatea nu trebuie să însemne ton autoritar, nici ordine sau dispoziţii date copiilor şi nici sancţiuni (mergând uneori chiar la bătaie), ci o stare de ierarhizare a modalităţilor de procedură care începe cu „ascultarea” cerută de părinţi şi sfârşeşte cu înţelegerea dorită de copii. De modul în care părinţii ştiu să-şi folosească autoritatea depinde şi ascultarea din partea copiilor lor.

Consecinţe, atât pozitive, cât şi negative, în opera de formare a copiilor în familie depind în mare măsură de:

1. Vizitele reciproce familie-şcoală şi şcoală-familie, care au ca scop culegerea de date referitoare la climatul educativ din familie, la personalitatea copilului etc. Pe de altă parte, părinţii află date relevante despre modul în care copiii răspund sarcinilor şcolii şi măsura în care le duc la îndeplinire.

2. Şedinţele cu părinţii, desfăşurate lunar sau ori de câte ori este nevoie, urmăresc abordarea unor aspecte pedagogice, promovarea schimbului de idei în legătură cu procesul instructiv-educativ, exprimarea unor dileme care, printr-o comunicare strânsă, şi-au aflat răspunsul.

3. Şedinţele comune cu părinţii şi elevii vizează o vie interacţiune a acestora în activitatea de educare şi autoeducare, având scopuri diferite: organizarea unor activităţi şcolare şi extraşcolare, pentru a căuta împreună căi de rezolvare a unor probleme educaţionale sau pentru a prezenta aspecte privind situaţia la învăţătură etc.

4. Întâlnirile săptămânale sau chiar mai dese cu părinţii, pentru ilustrarea activităţii din perioada respectivă şi prezentarea obiectivelor pentru noul interval de timp. În acest mod, părinţii au un feed-back asupra a ceea ce se face la şcoală şi se pot implica în sprijinirea copiilor.

5. Lectoratele cu părinţii organizate sistematic au ca scop o vie propagandă pedagogică în rândul cetăţenilor. Părinţii de la un întreg nivel (clasă, ciclu de învăţământ, şcoală) beneficiază de prezenţa şi consilierea unor specialişti din domeniul psiho-pedagogic sau a unor reprezentanţi ai instituţiilor cu care şcoala derulează programe de parteneriat (dispensare, instituţii culturale, şcoli, grădiniţe, ONG-uri etc).

Prin intermediul comitetului de părinţi, care constituie nucleul colaborării şcolii cu familiile elevilor, am găsit soluţii viabile pentru rezolvarea problemelor comportamentale şi de ordin gospodăresc.

6. Implicarea părinţilor în organizarea şi desfăşurarea unor activităţii extraşcolare, serbări cu ocazia sărbătorilor de iarnă, de 8 Martie, carnaval de 1 Iunie, vizite la muzeele din judeţ.

7. Sărbătorirea în comun a unor evenimente din viaţa de elevi sau din viaţa şcolii: serbarea abecedarului, sărbătorirea zilelor de naştere, încheierea unor cicluri de învăţământ, ziua şcolii, constituie momente de cunoaştere reciprocă şi de implicare în actul educativ.

8. Scrisorile către părinţi, care pot fi: de informare, cu privire la rezultatele, progresele sau eşecurile elevilor, de felicitare, de mulţumire, de intenţie etc.

9. Cerinţele speciale de corespondenţă cu părinţii reprezintă un auxiliar de menţinere a legăturii dintre cei doi factori înregistrând observaţii, detalii semnificative, aspecte ale condiţiei elevilor, şi implică şi responsabilizează familia în formarea copiilor.

Factorii de modelare a personalităţii umane trebuie să interacţioneze ca un tot unitar sub forma unui sistem bine închegat pentru atingerea ţelului comun: educarea copilului. 

înv. Viorica STEJEREAN
Şc. Gen. „Avram Iancu”, Bistriţa

  

Familia şi rolul său în educarea copilului

Nimic din ceea ce făureşte omul în efemera sa existenţă pe acest pământ nu necesită atâta creaţie, dăruire de sine, jertfă, cât creşterea, educarea şi dezvoltarea copiilor, cea mai deplină şi sensibilă bucurie a vieţii.

Dintre factorii implicaţi în educaţie, familia a fost şi este considerată un factor prioritar şi primordial, dat fiind faptul că, în ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe din familie. În acest sens, Loisel afirma că „în familie şi pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter”.

În procesul educativ, părinţii trebuie să ţină seama de particularităţile de vârstă şi individuale ale copilului, de faptul că fiecare etapă a vieţii se caracterizează prin trăsături definitorii. După naştere, în viaţa copilului intervin transformări atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic. Sub influenţa condiţiilor de viaţă, dar şi a educaţiei, el poate fi dirijat în direcţia dorită. Ca urmare, acţiunile educative exercitate de părinţi trebuie să fie raţionale şi continue, să se bazeze pe faptul că dezvoltarea psihică a copilului se realizează în strânsă legătură cu dezvoltarea sa fizică.

Procesul de dezvoltare trebuie înţeles ca o transformare calitativă ce se realizează pe măsură ce organismul copilului creşte. În funcţie de caracteristicile anatomo-fiziologice, părinţii pot folosi metode şi procedee educative adecvate fiecărui copil, putând contribui astfel la dezvoltarea personalităţii acestuia. Până la vârsta de trei ani, părinţii constituie primul exemplu, unicul model de viaţa, de comportare, cu cea mai mare influenţă asupra copilului.

A. S. Makarenko a acordat o importanţă deosebită puterii exemplului pe care familia îl are în educaţie. „Bazele educaţiei se pun până la cinci ani – spunea el – ceea ce aţi făcut până la cinci ani reprezintă 90% din întregul proces educativ; după aceea, educaţia omului continuă, prelucrarea omului continuă, dar, în general, voi începeţi să gustaţi roadele, căci florile pe care le-aţi îngrijit au fost până la cinci ani”.

Copiii nu au nevoie numai de mâncare şi îmbrăcăminte, ci şi de afecţiune din partea noastră ca părinţi. Trebuie să le fim exemplu, să fim înţelegători şi preocupaţi de ei, de ceea ce fac. Am întâlnit copii ai căror părinţi erau inconsecvenţi în exercitarea influenţelor educative - uneori prea indulgenţi, alteori prea exigenţi faţă de comportamentul copiilor – făcând să apară manifestări violente ale acestora, legate mai ales de satisfacerea unor trebuinţe organice.

Exemplele de dragoste, de comportare delicată şi de respect îi fac pe copii să nutrească, la rândul lor, dragoste şi respect faţă de fraţi şi, mai târziu, faţă de colegi. În teoria pedagogică, precum şi în practica educaţională, noţiunea de dragoste nu poate fi gândită decât împreună cu noţiunea de exigenţă. Actul pedagogic, fie în şcoală, fie în familie, evoluează pe cadranul dragoste, exigenţă, iubire, respect, autoritate, încredere. Nu teama de pedeapsă trebuie să îl determine pe copil la acţiune, ci plăcerea de a îndeplini o sarcină, de a se bucura de aprecierea celor din jur şi de a se afirma ca personalitate. 

ed. Mărioara BUTA
Şc. Gen. „Sever Pop”, Poiana Ilvei

  

Biblioteca, spaţiu cu suflet


Ritmul tot mai accelerat de evoluţie a lumii contemporane şi al acumulării progresive de informaţii diverse şi-au pus amprenta asupra preocupărilor şi modului de viaţă al familiei. „Oamenii ocupaţi” ai începutului de secol XXI s-au îndepărtat de lumea cărţilor, iar televizorul, calculatorul, internetul au devenit pentru ei cele mai importante surse de informaţie.

Făcând tot mai rar sau deloc gestul de a deschide o carte, de a intra într-o bibliotecă, într-o librărie, de a-şi construi o bibliotecă proprie, părinţii copiilor de vârstă şcolară mică sunt tot mai puţin „modele de urmat” în relaţia cu cartea. De aceea, şcoala, ca instituţie de învăţământ, şi biblioteca comunală, judeţeană, ca instituţie de cultură cu rol important in viaţa comunităţii, încearcă să corecteze această stare de lucruri, trezind în sufletele dornice de cunoaştere ale micilor învăţăcei, interesul pentru lumea fascinantă a cărţii!

Şcolarul mic, minte ageră, fire vioaie, gata oricând de joacă şi năzdrăvănii, trebuie scos de sub tutela audio-vizualului şi orientat spre atmosfera liniştitoare, tainică a bibliotecii, ajutat să descopere valoarea gestului de a se împrieteni cu o poveste, un personaj, un autor. Pas cu pas, îndrumat cu migală de iubitorii de carte, apropiat de un mediu în care se adăposteşte „înţelepciunea şi frumuseţea creaţiei umane”, copilului de azi trebuie să-i oferim şansa de a afla că „atunci când deschidem cărţile, descoperim că avem aripi” (Helen Hayes).

Vizitele individuale şi colective la bibliotecă reprezintă o încercare de a repune în drepturi „cartea şi biblioteca”, de a le aduce în atenţia copiilor şi a părinţilor, de a contribui la redescoperirea lecturii ca o plăcere, relaxare, un izvor de cunoaştere şi visare fără egal.

Mergeţi la bibliotecă dragi copii şi veţi descoperi cel mai de preţ talisman – cartea! 

înv. Maria MOIŞAN
Şc. Gen. Petriş

  

Cum ne alimentăm pentru a stimula memoria?

În ultimul timp, foarte mulţi elevi şi studenţi apelează la suplimente nutritive cu lecitină pentru a trece cu succes peste teste sau examene. Se ştie că suplimentele cu magneziu şi vitamine din grupul B-urilor îmbunătăţesc starea psihică, întăresc rezistenţa la stres, rezolvă lipsa de concentrare, nervozitatea, oboseala – simptome obişnuite la cei aflaţi în sesiune, dar şi la persoanele active. Suplimentele nutritive trebuie luate însă numai la recomandarea medicului sau a nutriţionistului.

De aceea, până mergem la medic, tot dieta rămâne cea mai bună metodă de a stimula concentrarea, memorarea. Lecitina o luăm din uleiurile vegetale, din gălbenuşul de ou, seminţele de floarea-soarelui, alunele de pământ, conopidă, varză. Fructele şi legumele proaspete, cerealele integrale, lactatele, ouăle sunt o sursă bună de magneziu. În acelaşi timp, cerealele integrale sunt recunoscute pentru aportul de B-uri.

Pentru a asigura funcţionarea sistemului nervos la parametri optimi, dieta trebuie să conţină peşte bogat în acizi graşi. Creierul, organ vital al organismului, are nevoie pentru funcţionare de acizi graşi esenţiali din peşte. De asemenea, carnea, ouăle, produsele lactate fermentate nu au voie să lipsească din meniul celor care depun efort intelectual. Fulgii de cereale sunt recunoscuţi pentru efectul lor antidepresiv. Totodată, foarte bună pentru înlăturarea stresului este salata verde. Aceasta conţine o substanţă (lactucarina) care are efect uşor sedativ. O salată este ceea ce au nevoie studenţii cu o seară înainte de examen, atunci când nu pot dormi.

Un foarte bun tonic pentru sistemul nervos, mai ales pentru depresivi, este busuiocul. De asemenea, seminţele de susan ajută la întărirea memoriei.

Creierul este cel mai sensibil la atacul radicalilor liberi. Singura soluţie pentru a neutraliza radicalii liberi sunt antioxidanţii din legumele şi din fructele intens colorate. În prima linie stau fructele de pădure, apoi citricele, strugurii. Strugurii, dar mai ales fructele de pădure, conţin anticianidine, antioxidanţi naturali cu efect protector nu numai asupra sistemului nervos, ci şi asupra sistemului cardiovascular.

Există şi alimente cu efecte adverse. Astfel, unele sortimente de brânzeturi conţin tiramină, o substanţă care poate favoriza apariţia migrenelor.

Trebuie evitate, de asemenea, dulciurile în exces, acestea provocând hiperglicemie care, la rândul ei, determină stări de nervozitate, hiperactivitate. Şi nu numai atât, unele dulciuri sunt o adevărată bombă cu aditivi alimentari.

Coloranţii, îndulcitorii artificiali din biscuiţi, sucurile, guma de mestecat sunt la originea hiperactivităţii şi a lipsei de concentrare în rîndul şcolarilor. Copiii care suferă de hiperactivitate socializează greu, învaţă greu, sunt anxioşi, agresivi, au probleme cu somnul.

Prin urmare, o selecţie atentă a alimentelor, făcută sub îndrumarea unui specialist, poate veni în ajutorul nostru mai mult decâr s-ar putea crede în situaţiile în care se depune un efort intelectual intens, solicitant, care ar putea duce la surmenaj. 

prof. Valer POP
Şc. Gen. „Enea Grapini”, Şanţ

  

Alfabetizarea emoţională la elevi în cadrul programelor de educaţie raţional-emotivă

Înţeles ca strategie de prevenire a disconfortului emoţional, procesul de educaţie raţional-emotivă constituie, potrivit unei expresii inventate de câţiva psihologi americani, o adevărată muncă de „alfabetizare emoţională”. Este vorba de un demers prin intermediul căruia se încearcă să se educe mintea copilului cu scopul de a potenţa acel aspect al inteligenţei, capabil să genereze reacţii emoţionale echilibrate şi funcţionale. Un subtitlu care se dă adesea acestor programe de educaţie emotivă este „Cum să ne simţim bine cu noi înşine şi cu ceilalţi”.

A pune în practică un proces de alfabetizare emoţională înseamnă a-l învăţa pe copil ABC-ul emoţiilor sale. Modelul emoţiei adoptat în domeniul educaţiei emotive include cele trei elemente ce intervin în orice manifestare emoţională: la punctul A se află elementul activator, situaţia trăită de individ; la punctul C găsim reacţia sa emotivă şi comportamentală. Între A şi C intervine punctul B, adică propria reprezentare mentală a realităţii, propriul mod de a gândi, de a interpreta şi de a evalua în propria minte, ceea ce s-a întâmplat la punctul A.

ABC-ul emoţiilor, dacă este predat copiilor la o vârstă precoce, constituie primul pas spre o adevărată „vaccinare emoţională”, întrucât este furnizat ca instrument ce-l va ajuta pe copil să fie în stare să-şi înţeleagă propriile reacţii emotive negative tocmai pentru a le putea transforma ulterior. Asta nu înseamnă totuşi că nu va mai experimenta emoţii neplăcute, fără îndoială că le va simţi din când în când, dar, în loc să fie depăşit de ele, va fi în stare să le domine.

Atunci când intră pentru prima oară în contact cu principiile educaţiei raţional-emotive, multe persoane rămân adesea confuze datorită utilizării termenului „raţional”. Se poate întâmpla ca prima impresie suscitată de acest termen să fie negativă, întrucât acesta este interpretat în mod eronat ca „lipsă de emotivitate”. Din această cauză, unii ajung, în grabă, la concluzia că educaţia raţional-emotivă îşi propune să transforme fiinţele umane în indivizi reci, sterili, lipsiţi de emoţie. Nimic mai greşit! Educaţia raţional-emotivă admite faptul că emoţiile, chiar şi cele negative, au valoarea lor, fiind legate de supravieţuirea speciei umane.

 

Programul Educaţiei Raţional-Emotive 

De obicei, un program de educaţie raţional-emotivă se articulează în trei faze:

·        Mai întâi, se ajută copilul să-şi recunoască şi să-şi identifice propriile emoţii, să fie conştient de modul în care se simte atunci când experimentează un anume disconfort emoţional;

·        Apoi, este vorba de ajutarea acestuia în a identifica raportul existent între modul în care se simte şi modul în care gândeşte şi în a-şi da seama că dacă se simte într-un anume fel e pentru că gândeşte într-un anume fel;

·        În sfârşit, se ajută copilul să intervină asupra acelor mecanisme mentale ce stau la baza emoţiilor disfuncţionale, operând o transformare în interiorul propriei minţi şi schimbând deci ceva în propriul dialog interior, sau altfel spus, în modul în care vorbeşte cu el însuşi atunci când interpretează şi evaluează ceea ce i se întâmplă. Acest lucru este denumit într-un termen tehnic restructurare cognitivă.

Probabil că nimeni nu crede că ar putea să-l înveţe pe un copil să înoate dacă el însuşi nu ar fi în stare să se menţină la suprafaţă într-o piscină. Ar fi, aşadar, un demers la fel de dificil pentru un dascăl să încerce să-i înveţe pe proprii elevi cum să-şi înfrunte emoţiile negative dacă el însuşi nu ar fi dobândit înainte această abilitate.

Tocmai din acest motiv, un plan de punere în aplicare a unui program de educaţie raţional-emotivă ar trebui să înceapă întotdeauna cu o „muncă” pe care dascălul o face asupra lui însuşi. Asta nu înseamnă să-şi reprime propriile emoţii, ci să le transforme, acţionând asupra mecanismului care determină apariţia şi menţinerea stărilor emoţionale negative. Aşa cum am menţionat anterior, acest mecanism există în interiorul minţii noastre şi e constituit chiar din gândurile noastre. A dobândi capacitatea de înfrunta emoţiile negative înseamnă, deci, a învăţa să ne recunoaştem şi să ne transformăm propriile gânduri iraţionale. 

prof consilier Luciana SIDOR
CJAP Bistriţa-Năsăud