SALUTUL ȘI
FORMULELE DE ADRESARE ÎN LIMBA ROMÂNĂ
Tünde
Emese ȘTERȚA
Liceul Tehnologic „Ion Căian Românul” Căianu
Mic
Societatea
este într-o permanentă evoluție care lasă parcă, tot mai puțin loc manierelor
adevărate. Cerințele evoluției determină omenirea, ca în goana ei către
împliniri și satisfacții materiale, să nu mai țină cont de ceea ce este cel mai
important în funcționarea unei societăți sănătoase, normale. Bunele maniere
și-au diminuat foarte mult consistența, aceasta, din cauză că societatea
evoluează într-o direcție care ne îndepărtează de idealuri, de bunul simț. „Acum,
la început de secol, văzând cum intoleranța câștigă pe zi ce trece mai mult
teren, este momentul să ne întrebăm care sunt motivele care au condus la acest
individualism agresiv, atât de caracteristic epocii noastre. Situația se
datorează în mare măsură faptului că respectul pentru celălalt nu mai este una
dintre valorile esențiale. Uneori, respectarea anumitor reguli nici nu mai
contează; în multe domenii este foarte ușor – și deseori acceptat – să nu mai
ții seama de existența multora dintre ele. În numele libertății, al liberei
expresii, suntem pe cale să ne călcăm în picioare unii pe alții” (Chȃtelet 2008:
7).
Bunele maniere
fac posibil traiul decent și armonios între oameni, ne ghidează drumul prin
viață fără a-i deranja pe semenii noștri. Lipsa lor nu constituie doar o
problemă de bun-simț, ci și o problemă de cultură și de mediu. Arta de a te comporta civilizat ar
trebui să fie transmisă de la o generație la alta, părinții, școala și biserica
ar trebui să fie piloni în însușirea și dezvoltarea acestei forme ale
educației. Mai mult decât atât, fiecare dintre noi trebuie să ne asumăm
responsabilitatea și să ne implicăm activ pentru a produce schimbările pe care
le dorim în societate.[1] Bunelele
maniere nu sunt reglementate prin legi scrise, însă, nerespectarea lor va fi
sancționată la un moment dat de cei din jurul nostru, de societate. Prin
respectarea acestor legi nescrise, relațiile dintre oameni ar fi mai
armonioase, iar unele conflicte ar putea fi evitate.
Un prim
pas în stabilirea unor relații corespunzătoare cu cei din jur îl reprezintă
salutul. Conform Dicționarului explicativ al limbii române, salutul reprezintă
„Cuvânt, enunț sau gest cu care se
salută. Cuvântare prin care
se salută o adunare, se întâmpină un oaspete oficial etc.” (DEX 1998: s.v.), iar în ceea ce privește acțiunea de a saluta, aceasta face
referire clară la politețe și respect, ca părți componente ale bunelor maniere.[2]
De-a lungul timpului, salutului i-au fost
atribuite diverse definiții:
·
„prima manifestare de curtoazie cu care
întâmpini pe cineva” (Marinescu 2017: 48);
·
,,comportament comunicativ, prin care
vorbitorul își arată disponibilitatea față de interlocutor” (Felecan 2015/1: 5);
·
„comportamentul comunicațional, gestual
sau verbal (ori și gestual și verbal), cu o semnificație cunoscută unui micro-
sau macrogrup social, prin care se dă un semn de atenție, de respect, de
politețe unei persoane sau unui grup” (Ibidem
apud Pietreanu 1984: 29).
A ști să
saluți, reprezintă, într-adevăr, o dovadă a bunului simț. Orice interacțiune
umană trebuie să înceapă și să se încheie cu un salut. Salutul există din cele
mai vechi timpuri, chiar dacă, de-a lungul vremii, formulele de salut au
suferit unele modificări de sens sau de nuanță. Aceste formule se diferențiază
în funcție de vârstă, de sex, de tipul de relație care există între oameni, dar
și de momentele zilei sau de împrejurări. Adresarea verbală poate fi însoțită
de gesturi, acestea având rolul de a accentua, de a completa sau de a nuanța
sensul salutului. În trecut, descoperirea capului de către domni era
considerată o formă de salut foarte importantă și necesară. Astăzi, acest gest
se întâlnește din ce în ce mai rar, locul lui fiind luat de salutul verbal.
Totuși, există câteva situații care necesită imperios această formă de salut:
trecerea unui convoi mortuar, intonarea imnului național, înălțarea drapelului
unui stat. La toate aceste acțiuni, descoperirea capului este nu numai o formă
de salut, ci, mai mult, evidențierea faptului că respectăm sentimentele
semenilor noștri.
În „Codul bunelor maniere astăzi –
Ediție aniversară”, Aurelia Marinescu face o prezentare completă a salutului, referindu-se
la semnificație, necesitate și principii de bază ale acțiunii de a saluta,
această lucrare ar putea fi considerată un adevărat manual pentru înțelegerea
și însușirea regulilor esențiale de comportare civilizată. Unele reguli cuprinse
în carte există de mult timp și sunt cunoscute de majoritatea persoanelor, ele
au fost transmise din generație în generație, de la bunici și părinți sau
învățate la școală. Astfel, există câteva principii după care salutăm:
·
Principiul vârstei primează, întotdeauna o
persoană, indiferent de sex, va saluta
prima pe o persoană în vârstă;
·
Al doilea principiu este cel de sex,
conform căruia domnii vor saluta mai întâi doamnele;
·
O persoană care vine într-un grup salută prima,
pe principiul conform căruia noul-venit salută persoanele deja adunate;
·
Inferiorul va saluta pe superior, după
principiul rangului, însă, dacă inferiorul este o persoană de sex feminin,
intervine principiul de sex și situația se schimbă, adică tot domnul va saluta
primul. Acest principiu se respectă cu strictețe în armată, uniforma fiind cea
care impune acestă regulă, dar, pe stradă, la întâlnirea dintre doi angajați,
care nu poartă uniforma, unul fiind o doamnă, nu se mai ține cont de grade și
se aplică principiul de sex.
Aceste
principii au caracter general, întotdeauna pot să sufere modificări, de la caz
la caz,
dar și în funcție
de obiceiurile locului.
În ceea ce privește modul de salut, acesta
poate fi un simplu gest sau folosirea unui salut verbal, uneori chiar o
combinație între cele două acțiuni. Drept gesturi poti fi considerate:
descoperirea capului, strângerea mâinii sau sărutatul mâinii de către domni.
Aceste gesturi sunt semnul unei mari stime față de interlocutor. Sărutul este
un alt gest care face parte din acțiunea de a saluta, însă, acesta este
potrivit doar în anumite locuri publice cum ar fi aeroportul sau gara, nu și pe
stradă.
Formulele
de salut utilizate trebuie alese în funcție de momentul zilei, de vârsta, sexul
sau rangul persoanei pe care urmează să o salutăm. Astfel, cele mai uzuale
formule de salut, în funcție de momentul zilei sunt: „Bună dimineața!” pentru un
interval aproximativ între 24 și 10, „Bună ziua!”, de la ora 10 dimineața până
spre apusul soarelui, „Bună seara!”, de la apusul soarelui până spre ora 24,
însă aceste intervale nu sunt strict delimitate. În funcție de situație, aceste
formule de salut pot fi folosite și în intervale alăturate, deoarece salutul
„Bună dimineața!” spre exemplu, nu este potrivit pentru un angajat care vine
din schimbul de noapte și care urmează să doarmă sau pentru persoane care se
întorc de la o petrecere.
Formulele
de salut diferă și în funcție de regiunea georgrafică a țării, în unele regiuni
există formule de salut consacrate: bucureștenii folosesc frecvent formula
„Bună!”, bănățenii formula „Ciau/Ciao!”, iar ardelenii utilizează „Servus!”.
Academicianul și istoricul Ioan Aurel Pop explică semnificația și proveniența cuvântului
„Servus”, formulă de salut folosită în mod curent în Transilvania: „Cuvântul
este, fără nicio îndoială, latinesc și se poate traduce în românește prin
«sclav». (...) La origine, cuvântul modern «servus» este o elipsă (rest al unei
expresii, obținut prin suprimarea unor cuvinte care nu sunt indispensabile
pentru obținerea sensului dorit) a expresiei Ego servus tuussum!, ceea ce vrea să zică «Eu sunt servitorul
tău!», cu sensul «Mă pun la dispoziția ta!», «Sunt gata să te slujesc!» etc.”
(Pop 2014). În ceea ce privește persoanele care foloseau această formă de salut
în Imperiul Roman, academicianul afirmă că „Salutul acesta era folosit atunci
doar între bărbați și el venea doar dinspre inferior spre superior” (Ibidem)[3].
Tot academicianul explică faptul că, deși vine din limba latină, această formă
de salut nu are continuitate din Antichitate până în prezent, deoarece în limba
română ”servus” a devenit „șerb”. Termenul nu era folosit în mod curent în Evul
Mediu, a fost redescoperit în perioada Renașterii și a început să fie folosit
în mod curent de nobilii germani, iar de la ei a trecut și la nobilii din
Transilvania.
În unele
zone ale țării, mai ales rurale, se pot auzi expresii care au rol de salut: „Să
trăiești/trăiți!”, „Noroc bun!”, „Bine ai/ați venit!”, „Ce faci?” sau formule
de salut cu caracter religios: „Doamne ajută!”, „Pace!”, „Hristos a înviat!”,
„Adevărat a înviat!”, „Domnul fie cu voi!”.
Unele
formule de salut datează din cele mai vechi timpuri, altele au intrat în limba
română mai recent din alte limbi, (anglicisme în principal) ele fiind folosite,
mai ales de tineret: „Hello!”, „Hi!”, „Salutare!”, „Pa!”, „Salve!”, „Te
sărut!”.
Pentru o
stăpânire corectă a bunelor maniere, dar și pentru o schimbare în bine a
societății în
care trăim, copiii
trebuie deprinși de mici cu regulile salutului și ale folosirii formulelor de
adresare, deoarece în această perioadă ei învață ușor, iar prin exercițiu,
aceste norme vor deveni o a doua lor
natură. Copiilor, este necesar, să li se explice cum trebuie să salute
și cum se cuvine să se adreseze adulților. Dacă în trecut reverența pentru
fetițe și înclinarea pentru băieți erau obligatorii pentru a face dovada unui
copil bine-crescut, în zilele noastre, acestea pot fi înlocuite cu o înclinare
a capului, cu un zâmbet sau cu o strângere de mână, toate aceste gesturi fiind
considerate o versiune modernă a reverenței.
În primul
rând, copilul trebuie să știe că acțiunea de a saluta se face din poziția
ridicat, zâmbind, privind în ochi persoana căreia i se adresează și
pronunțându-i numele. „Conform normelor impuse de etichetă, copilul este
considerat adult atunci când împlinește 18 ani. Până atunci ar trebui să i se
adreseze vecinului pe numele de familie, să îi spună fratelui tatălui său unchi
și să evite folosirea numelui mic la adresa oricărei persoane de peste
optsprezece ani” (Ebery 2020: 30). Părinților și cadrelor didactice le revine
sarcina de a-i învăța pe copii modul în care trebuie să se adreseze adulților,
spre exemplu: unui vecin – „Bună ziua, domnule Popescu!”, unui medic – „Bună
ziua, domnule doctor Popescu!”, unei persoane nu foarte cunoscute – „Bună ziua,
domnule/doamnă!”. Sfaturi utile pe
această temă oferă și scriitoarele Pegy și Cindy Post, care fac parte din cea
de-a treia generație a familiei Post din Statele Unite ale Americii, cu
experiență în domeniul bunelor maniere: „Te adresezi adulților după titlu și
numele de familie, cu excepția cazului când ei înșiși îți cer să folosești
prenumele sau altă formulă de adresare” (2007: 27).
O
explicație mai detaliată în ceea ce privește formulele de adresare existente în
limba română ne-o oferă doamna profesor universitar Daiana Felecan. Domnia sa
consideră că salutul reprezintă o formă de politețe, însă, conținutul lui poate
exprima grade diferite ale politeții și menționează faptul că limba română este
foarte generoasă în privința pronumelor de adresare politicoasă, existând „trei
modalități gramaticale de realizare a adresării: familiaritatea (prin tu,
pronume personal de persoana a II-a singular + verbul la persoana a II-a
singular), politețea medie (prin dumneata, pronume personal de politețe +
verbul la persoana a II-a singular) și politețea
absolută (dumneavoastră, pronume
de politețe+ verbul la persoana a II-a plural)” (1/2015: 4).
Acest
aspect al nuanțării politeței pe trei trepte este explicat și de lingvistul G.
Gruiță, în comparație cu formele pronominale ale pronumelui de politețe la
persoana a III-a: „La persoana a II-a, expresia lingvistică a politeții pare
a fi mult mai stabilă (tu – dumneata – dumneavoastră), cu diferențieri
tranșante între termenii care ilustrează cele trei trepte ale politeții (zero –
medie – maximă). Dumneata, ca formulă
politicoasă de adresare între prieteni sau membri ai aceleiași familii, a cam
ieșit din uz, cedând în fața lui tu.
El exprimă mai degrabă o atitudine de distanțare, politețea șefului pentru
subaltern, a domnului pentru plebeu, pentru necunoscut, nechemat, nedorit, a
vârstnicului pentru tânăr. Adevăratul pronume de politețe este dumneavoastră” (Gruiță 2007:68). De
asemenea, lingvistul observă o tendință de abandonare a adresării politicoase,
fiind preferată o formă de „tutuire” generală. Acest lucru este condamnat, pe
bună dreptate, de oamenii învățați dar și de cei de vârsta a treia, cărora li
se pare inacceptabilă o astfel de formă de adresare, cu atât mai mult cu cât
aceasta invadează spațiul public, fiind întâlnit tot mai des în cadrul emisiunilor
de televiziune și radio.
O astfel
de tendință putem observa și în relațiile din jurul nostru, cu referire la
salut. Din ce în ce mai mulți tineri utilizează, din comoditate sau neștiință,
formule de salut nepotrivite în relațiile cu cei în vârstă. Deseori auzim în
jur un „Bună!” scurt, spus parcă în grabă și fără contact vizual sau „La
revedere!” ca formulă de încheiere a conversației din partea tinerilor sau
copiilor. Dacă în urmă cu aproximativ 20 de ani, chiar manualele școlare pentru
învățământ primar explicau că astfel de saluturi sunt nepotrivite, în prezent
aceste explicații nu se mai regăsesc, ceea ce confirmă faptul că ele tind să
fie acceptate și să intre în uz.
Rămâne
rolul nostru, al dascălilor în primul rând, să educăm comportamente, să formăm
caractere, sperând ca peste câteva zeci de ani măcar, să se producă schimbarea
dorită și bunele maniere să primeze, într-o societate normală și civilizată.
BIBLIOGRAFIE:
Chȃtelet, Sylvie-Anne 2008. Ghidul bunelor maniere. București: Editura Niculescu.
Coteanu, Ion, Luiza Seche, Mircea Seche (coord.) 1998. Dicționalul explicativ al limbii române (DEX).
București:
Editura Univers Enciclopedic.
Eberly, Cheryl, Caroline Eberly 2020. Bunele maniere pentru copii în 365 de zile. București: Grupul
Editorial
Corint.
Felecan, Daiana 2015. Modalități lingvistice de adresare
convenționale vs neconvenționale. (Formule de
salut vechi și noi în limba română), în „Diacronia”, nr. 1/2015, A4, http://www.diacronia.
ro/ro/journal/issue/1/A4/ro. (Accesat la data de 13.04.2021)
Gruiță, G., 2006. Moda
lingvistică 2007: Norma, uzul și abuzul. Pitești: Editura Paralela 45.
Marinescu, Aurelia 2017. Codul
bunelor maniere astăzi. Ediția a
patra, aniversară. București:
Editura
Humanitas.
Pietreanu, M. 1984. Salutul
în limba română. Studiu sociolingvistic. București: Editura Științifică și
Enciclopedică.
Pop, Ioan-Aurel https://www.clujulcultural.ro/ce-spune-rectorul-ubb-ioan-aurel-pop-despre-cuvantul-servus/.
(Accesat la data de
22.05.2021)
Post, Peggy, Cindy Post Senning 2007. Codul
Emily Post al bunelor maniere pentru copii. București:
Editura
Corint Junior.
[1] „La nivelul societății, al
familiei, al individului, este obligatoriu să stabilim anumite limite precise,
peste care să nu acceptăm să trecem. Aceste reguli elementare, care ar trebui
să guverneze o societate, o familie, un grup, se referă la politețe, la
bună-cuviință, sunt reguli care ne permit să trăim liberi, fără a-i obliga pe
ceilalți să ne suporte” (Ibidem: 8).
[2] „SALUTÁ, salút, vb. I. Tranz. și refl.
recipr. A face un gest sau a rosti o formulă uzuală de politețe, de
respect, de simpatie etc. la întâlnirea cu cineva sau la despărțire.
♦ Tranz. A-și manifesta bucuria, aclamând pe cineva.
♦ Tranz. Fig. A primi cu entuziasm o idee, o acțiune. –
Din lat., it. salutare”
https://dexonline.ro/definitie/salut.
[3] Precizez că
fragmentele le-am preluat fără
modificări din internet.
