miercuri, 18 noiembrie 2009

Noiembrie 2009

Educaţia care li se dă tinerilor este un al doilea amor propriu care li se inspiră.
(François de la Rochefoucauld)


EDITORIAL
Viitorul şi prezentul

„Mă interesează viitorul pentru că am de gând
să-mi petrec tot restul vieţii în el”

Copiii reprezintă viitorul unei naţiuni.
Dezvoltarea unei ţări depinde de grija şi educaţia pe care copiii şi tinerii o primesc.
Copiii lumii reprezintă un sfert din populaţie, dar 100% din viitorul acesteia.
Voi ne numiţi viitorul, însă noi suntem şi prezentul.

Astfel de sintagme le auzim rostite frecvent în această săptămână, în care o lume întreagă aniversează, la 20 noiembrie, două decenii de la adoptarea Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului. Sunt 20 de ani în care, cel puţin în plan declarativ şi al documentelor de politici publice, interesul general pentru copil ca fiinţă umană cu drepturi depline a devenit una din principalele contribuţii la evoluţia umanităţii şi a problematicii drepturilor omului.
Motivaţia punctului de vedere comun l-a reprezentat vulnerabilitatea copilului în raport cu societatea, generată de fragilitatea sa fizică şi psihică, de anumitele incapacităţi ce îi sunt caracteristice. „Dată fiind lipsa sa de maturitate fizică şi intelectuală, copilul are nevoie de protecţie şi îngrijire speciale, inclusiv de o protecţie juridică adecvată atât înainte cât şi după naşterea sa”. Drepturile au fost considerate elementele fundamentale prin care pot fi impuse condiţii optime pentru dezvoltarea ulterioară a copilului.
Realităţile nu sunt însă întotdeauna în consens cu generozitatea intenţiilor. Ca urmare, s-au adăugat încă 20 de ani în care comunitatea internaţională a continuat să constate şi să atragă atenţia asupra unei tematici complexe şi, mai ales, asupra perpetuării unor forme grave de încălcare a drepturilor copilului: abuzuri, violenţe, exploatare, traficare, sărăcie, analfabetism, implicare în războaie şi confruntări locale, precaritatea securităţii sanitare şi sociale, deprecierea calităţii vieţii, diminuarea şanselor de supravieţuire. Elaborarea deciziilor cu privire la copil a avut loc de cele mai multe ori în absenţa copilului şi fără consultarea acestuia.
Tocmai de aceea, o reflecţie sumativă asupra evoluţiei percepţiei, a modalităţilor de abordare şi a cadrului referitor la drepturile copilului ne îndeamnă să exprimăm, sintetic şi argumentativ:
Copiii au drepturi! Este o propoziţie declarativă.
Copiii nu trebuie să constituie doar obiectul îngrijirilor şi al protecţiei, ei trebuie să fie recunoscuţi ca posesori de drepturi legale. Copiii şi tinerii trebuie acceptaţi ca şi cetăţeni activi, subiecţi de drept în sens juridic. Se postulează un mod de abordare a problematicii.
Omenirea este datoare să ofere copiilor ce este mai bun din ce are de oferit. Şi le-a dat drepturi! Se construieşte o viziune.
Copiii, ca fiinţe umane, nu au un statut de subordonare faţă de adulţi, care pot face cu aceştia ceea ce vor. Ei nu trebuie consideraţi mini-cetăţeni cu mini-drepturi. Copiii trebuie să fie autorizaţi şi încurajaţi să participe la procesele de luare a deciziilor care le afectează viaţa. Iată deja o atitudine!
Copiii şi tinerii nu îşi cunosc drepturile şi libertăţile în integralitatea şi comprehensiunea corectă a acestora şi nici nu acţionează ca atare. Se naşte o misiune. O misiune de maximă importanţă şi responsabilitate faţă de aceia care se definesc ei înşişi: „Noi nu suntem sursele problemelor; noi suntem resursele de care este nevoie pentru rezolvarea lor. Noi nu suntem cheltuieli; noi suntem investiţii. Noi nu suntem doar copii şi tineri; noi suntem oameni şi cetăţeni ai acestei lumi. Voi ne numiţi viitorul, însă noi suntem şi prezentul”.
Este timpul pentru o nouă perspectivă, bazată pe asumări globale şi schimbări majore, de natură perceptivă, mentală, atitudinală şi legislativă. Apelul nostru se doreşte înscris unui asemenea deziderat de informare, sensibilizare şi responsabilizare a tuturor celor preocupaţi de copil şi viitorul acestuia. Mişcarea pentru drepturile copilului va exista acolo unde toţi cei responsabili sau numai interesaţi vor adera la această cauză.

prof. Angela Livia ŞTEOPAN
Liceul cu Program Sportiv, Bistriţa


FOTOEVENIMENT

Aspecte din activitatea elevilor Şcolii Generale Nr. 4 din Bistriţa prilejuită de parteneriatul Comenius multilateral România–Estonia–Turcia–Spania – „Ecosisteme din Europa”.


„Eco Is Echoing” – Parteneriat Comenius multilateral România – Estonia – Turcia - Spania
Ecosisteme din Europa

În perioada 1-8 noiembrie, Şcoala Generală Nr. 4 din Bistriţa, cu aportul nepreţuit al părinţilor elevilor, a fost gazda primei reuniuni de proiect din cadrul parteneriatului Comenius multilateral pe care şcoala noastră îl desfăşoară alături de Spania, Estonia şi Turcia.
Scopul proiectului este ca elevii să înveţe lucruri noi despre diferite ecosisteme din Europa, concentrându-se pe speciile ameninţate, pe parametrii care le modifică, pe tipurile de măsuri care se iau în zonă pentru protejarea ecosistemelor şi pe influenţa pe care acestea o exercită asupra oamenilor. Aceeaşi problemă va fi studiată în patru contexte socio-culturale diferite şi în locaţii geografice diferite: malurile râului Bistriţa/ România, ecosistemul marin/ Spania, mlaştina/ Estonia şi ecosistemul urban/ Turcia.
Acest parteneriat îi ajută pe elevi să-şi dezvolte o serie de competenţe cheie, cum ar fi: competenţa de comunicare într-o limbă străină (elevii s-au aflat în contact nemijlocit cu şase copii de vârsta lor, din alte ţări europene, timp de o săptămână, şi vor continua schimbul de informaţii şi în viitor), competenţa socio-culturală (elevii află despre alte culturi), competenţe de protecţie a mediului (elevii învaţă despre ecosisteme), competenţe tehnologice (elevii folosesc noile tehnologii, ca de exemplu poşta electronică, prezentările PowerPoint, enciclopediile digitale, internetul etc.), competenţa de a învăţa să înveţe (metodele de cercetare ştiinţifică: observarea, analiza etc.).
Oaspeţii, câte doi profesori şi doi elevi din fiecare ţară participantă, s-au bucurat de o primire caldă şi de un program diversificat, care a inclus şi excursii de documentare la barajul de la Colibiţa şi la Parcul Dendrologic de la Arcalia, dar şi vizitarea altor instituţii de învăţământ din oraş: Şcoala Generală „Dimitrie Cojocaru” din Slătiniţa, structură a şcolii noastre din acest an şcolar, Liceul cu Program Sportiv, Grădiniţa Nr. 4, Palatul Copiilor, unităţi care, alături de Inspectoratul Şcolar Judeţean, prin intermediul d-nei inspector Susana Gălăţan, responsabilă cu gestionarea programelor europene şi comunitare, şi Organizaţia Cercetaşii Bistriţeni, reprezentată prin prof. Sidor Costinaşi, ne-au acordat un sprijin nemijlocit în derularea tuturor activităţilor cuprinse în program.
Dintre acţiunile organizate de şcoală, de un mare interes s-au bucurat prezentările ţărilor partenere realizate de elevi, programul de cântece, poezii şi teatru în limbi străine, seara românească, sărbătoarea de Halloween, vizitarea obiectivelor turistice din oraş, schimbul de idei şi bune practici desfăşurat în cadrul orelor de curs, cu participarea elevilor şi profesorilor străini.
Primirea de care am beneficiat la Primăria Bistriţa ne îndreptăţeşte să sperăm în sprijinul acestei instituţii şi în cadrul altor activităţi ale şcolii noastre.
Discuţiile informale au dus la atingerea dimensiunii europene iar lucrurile pe care le-am aflat despre sistemele de învăţământ din aceste ţări ne-au oferit posibilitatea de a face comparaţii între acestea, de a afla mai clar şi direct unde ne regăsim.

prof. Daniela DANEA
Şc. Gen. nr. 4, Bistriţa


Tulburările de limbaj – influenţă asupra personalităţii şi comportamentului copilului

În logopedia contemporană se acordă o importanţă deosebită efectelor pe care le au tulburările de limbaj în planul personalităţii şi al comportamentului. Ca atare, logopatul nu mai este tratat ca o simplă persoană cu handicap de limbaj, ci este privit din perspectiva educării atât în ceea ce priveşte corectarea tulburărilor de vorbire, cât şi în ceea ce priveşte formarea şi dezvoltarea personalităţii, capabil să adopte comportamente integrative şi adecvate sarcinilor activităţii pe care o desfăşoară.
Tulburările de limbaj, începând cu cele mai simple, determină, la o anumită vârstă, dezorganizarea echilibrului personalităţii şi dezordini comportamentale. Aceste efecte negative pornesc de la neparticiparea şi neadaptarea la viaţa de colectiv, manifestând reţineri în vorbire, inhibiţie în desfăşurarea activităţii, ajungându-se până la dezorganizarea personalităţii. Cu cât handicapurile de limbaj sunt mai grave şi acţionează la o vârstă când persoana face eforturi considerabile pentru afirmarea sa în planul vieţii sociale, cu atât efectele negative sunt mai mari, iar tulburările de personalitate sunt mai accentuate. Dacă în perioada preşcolară, copiii dau puţină importanţă tulburărilor de vorbire, la şcolari, şi mai cu seamă la puberi şi adolescenţi, existenţa acestora poate determina trăirea unor adevărate drame.
Aşadar, la copiii de vârstă şcolară mică, existenţa handicapurilor de limbaj îi împiedică să se simtă degajaţi şi să-şi exprime gândurile şi ideile pe măsura posibilităţilor lor intelectuale. Aceasta îi face să fie nervoşi, deprimaţi şi să treacă uşor de la o stare afectivă la alta. Şi persoanele adulte suportă greu tulburările de limbaj şi nu pot înţelege faptul că frământările în care se zbat nu contribuie la corectarea vorbirii, ci, dimpotrivă, au consecinţe negative. În cazurile în care handicapurile de limbaj există pe fondul altor deficienţe, ca cele senzoriale sau fizice, tulburările personalităţii, deja existente în majoritatea situaţiilor, se accentuează. La debilii mintal, fenomenele nu sunt atât de complicate, deoarece aceştia nu reuşesc, în toate cazurile, să-şi conştientizeze defectele şi nu trăiesc situaţia în mod tensional.
În debilitatea uşoară şi în intelectul de limită, tulburările de limbaj pot constitui, alături de deficienţa intelectuală, factori traumatizanţi, cu efecte în planul comportamental. Indiciul cel mai evident al unor tulburări de personalitate, atât la normali, cât şi la deficienţii senzoriali şi de intelect, constă în adoptarea unor comportamente antisociale, imposibilitatea sau slaba integrare în colectiv, izolarea de colectiv şi închiderea în sine, negativismul şi încăpăţânarea, manifestarea unor atitudini defavorabile activităţii şi subaprecierea acesteia.
Tulburarea de limbaj poate constitui un factor stresant atunci când subiectul nu găseşte înţelegerea necesară faţă de dificultatea sa în vorbire sau când acesta nu întrevede perspectiva corectării ei. În asemenea situaţii, subiectul trăieşte emoţii-şoc, stări prelungite şi dureroase, manifestă nesiguranţă nu numai în vorbire, dar şi în alte activităţi; apare surmenajul fizic şi intelectual, care îşi pune amprenta pe întreaga sa activitate. În cazurile mai grave sau prin existenţa şi a altor handicapuri, suferinţa psihică se accentuează prin instalarea nevrozei, a anxietăţii şi, ca urmare, se manifestă prin izolarea de colectiv şi prin fenomene de dezadaptare.
În studiul personalităţii, psihologii au avut dintotdeauna în vedere şi deteriorarea acesteia, ca urmare a acţiunii unor factori stresanţi. Personalitatea logopatului se poate dezorganiza, iar în conversaţie apar reţinerea şi teama de vorbire, ceea ce creează o stare de inerţie, de rigiditate. Teama de a vorbi se întăreşte sub forma unor legături durabile şi obsedante şi, astfel, poate apărea bâlbâiala, pe fondul dislaliei sau a altei tulburări de limbaj.
Odată cu intrarea în şcoală a copilului cu tulburări de limbaj, tabloul manifestărilor psihice se complică tot mai mult. Solicitarea copilului de a vorbi în faţa colectivului de elevi şi neputinţa lui de a se exprima corect îi provoacă o stare de oboseală intelectuală şi fizică, hipersensibilitate afectivă şi refuzul de a mai răspunde, de teamă să nu greşească. Acestea determină o serie de manifestări comportamentale, care afectează personalitatea copilului şi relaţiile lui cu ceilalţi copii şi cu adulţii.
În funcţie de particularităţile temperamentale, de vârstă, de educaţie şi de dezvoltare mintală, tulburările de vorbire, în general, pot provoca şi o excitaţie psihomotorie, manifestată prin agitaţii permanente, chiar în lipsa unor cauze corespunzătoare. La alţi handicapaţi de limbaj pot apărea manifestări inhibitive, care duc la un comportament rigid, uniform şi fără un activism adecvat momentelor respective. La puberi şi la adolescenţi, trăirea negativă a handicapului de vorbire poate determina tulburări afectiv-emoţionale şi voluntare atât de profunde încât aceştia manifestă o stare depresivă permanentă.
În general, tulburările comportamentale sunt provocate de conflicte lăuntrice, de frământări interne, în cazul în care subiectul nu întrevede rezolvarea situaţiei sale dificile. Când conflictele se prelungesc şi devin cronice, ele influenţează negativ formarea caracterului logopatului şi nu-i stimulează dezvoltarea psihică. La subiecţii cu tulburări de vorbire apar contradicţii în rezolvarea problemelor şi în studierea modalităţilor de acţiune mintală şi practică.
Existenţa tulburării de limbaj la debilii mintal duce la accentuarea handicapului mintal şi de comportament, ca urmare a deficitului funcţiilor de cunoaştere şi de exprimare, a imaturităţii afective, a creşterii sugestibilităţii, impulsivităţii şi rigidităţii psihomotorii. Deficitul de intelect îngreunează astfel aprecierea concretă şi adecvată a situaţiilor de viaţă ce necesită o adaptare comportamentală şi care presupune anticiparea acţiunii, a riscurilor şi împrejurărilor favorabile ce-l solicită.

prof. logoped Gabriela RUSU
Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă, Beclean


Stop, viaţa are prioritate!

Intensificarea circulaţiei pe drumurile publice, în prezent şi în perspectivă, impune cu necesitate abordarea circulaţiei rutiere cu maximă seriozitate.
Alături de alte mijloace care contribuie la educaţia rutieră a şcolarilor, familia, mass-media, activitatea specifică desfăşurată în unităţile de învăţământ constituie un factor hotărâtor în cunoaşterea regulilor de circulaţie, în formarea unor deprinderi practice, corecte de comportament pe drumurile publice.
Orele de educaţie rutieră urmăresc familiarizarea elevilor cu regulile de circulaţie, cu formarea şi consolidarea deprinderilor de comportare civilizată pe drumurile publice în vederea prevenirii accidentelor de circulaţie în rândul copiilor, în acelaşi timp urmărindu-se dezvoltarea unor trăsături de caracter, cum ar fi respectul reciproc, spiritul de întrajutorare, de ordine şi disciplină, dorinţa de autoperfecţionare.
Viaţa a dovedit faptul că, în vederea unei corecte circulaţii rutiere, educaţia elevilor de şcoală generală îşi are o contribuţie de prim ordin. În acest sens, şcoala şi-a propus să activeze forţele care şi-ar putea aduce o contribuţie la îmbunătăţirea muncii în acest domeniu.
S-a ajuns la concluzia că agravarea, în continuare, a sancţiunilor pentru abaterile şi infracţiunile de circulaţie are o limită; ea nu poate creşte mereu. De aici necesitatea de a ne sprijini pe educaţie pentru formarea unui comportament disciplinat în circulaţie. A rămâne numai la câteva noţiuni elementare, care de multe ori nu generează convingeri, este dăunător, apărând astfel necesitatea proliferării acţiunilor educative cu această tematică.
Tinerii, datorită unei atitudini de a se impune atenţiei colective prin risc, pe de o parte, şi a lipsei de experienţă şi de practică, pe de altă parte, participă în mod culpabil la astfel de accidente, unele din ele mortale. De aici nevoia de a angaja în această activitate, pe lângă familie şi şcoală, pe toţi cei care acţionează în această direcţie, indiferent de instituţia căreia îi aparţin.
Obiectivele educaţiei rutiere vizează în egală măsură cunoştinţele, achiziţia de atitudini, clarificarea valorilor şi demersul practic. În perspectivă şcolară, elevul trebuie ajutat în vederea însuşirii cunoştinţelor în materie de circulaţie şi exersarea deprinderilor de tehnică a circulaţiei:
  • formarea modului de comportare adecvată pentru folosirea în condiţii de deplină securitate a drumurilor publice;
  • investigarea, practicarea şi popularizarea acelor forme şi mijloace de organizare a circulaţiei care să asigure mereu buna ei desfăşurare;
  • renunţarea la câştigul de timp, la orgoliu şi prestigiu, la comoditate, la tendinţa de a avea întotdeauna dreptate, renunţarea la anumite acţiuni neindicate, chiar periculoase, pe drumurile publice.
Prevenirea implicării copiilor în accidentele de circulaţie rutieră reprezintă o preocupare de interes naţional. Pentru însuşirea unui comportament adecvat în cadrul traficului rutier, precum şi pentru cunoaşterea regulilor de circulaţie de către elevi, se impune desfăşurarea lecţiilor de educaţie rutieră în cadrul procesului instructiv-educativ din şcoli, urmărindu-se identificarea şi evitarea expunerii la riscurile de circulaţie rutieră, formarea deprinderilor de a interveni în comportamentul greşit al adulţilor în trafic, selectarea corectă a celui mai sigur drum spre şcoală dintr-un set de variante, identificarea şi înţelegerea diferitelor conflicte de interese care pot apărea în traficul rutier, măsuri de prim ajutor, conştientizarea copiilor în alegerea celui mai convenabil mijloc de transport din punct de vedere al siguranţei rutiere şi protecţiei mediului, implementarea cunoaşterii faptului că sentimentele proprii pot influenţa comportamentul rutier, deci şi siguranţa în trafic.
Primii paşi în lumea regulilor de circulaţie sunt făcuţi la grădiniţă, acest demers fiind apoi continuat la şcoală. Cunoscând regulile de circulaţie şi respectându-le, elevii vor putea să se ferească de accidente. Vor afla pe unde trebuie să circule, când să traverseze, care sunt locurile unde să se joace, ce vehicule sunt antrenate în trafic, care este rolul agentului de circulaţie, ce semnificaţie au unele indicatoare şi marcaje rutiere.
Pe parcursul lecţiilor de educaţie rutieră, elevii vor fi încurajaţi să participe la discuţii, să-şi spună părerea, să observe, să completeze, să se informeze, să deseneze, să coloreze, să formeze echipe de lucru cu colegii lor. Pot participa, de asemenea, la concursuri şi serbări astfel ca, în final, să se poată numi „cei mai buni pietoni”.
Prin legea firii, timpul nu poate fi dat înapoi. Singura modalitate pentru ca evenimentele nefericite să nu se mai producă o constituie prevenirea, iar unul din coordonatele prevenirii este educaţia rutieră, prin care copilul să fie conştientizat în permanenţă de riscul prezent pe şosele.
Educaţia rutieră reprezintă o latură esenţială privind integrarea în civilizaţia modernă. Indiferent de vârstă, regulile referitoare la traficul pe drumurile publice impuse de societate pietonilor şi vehiculelor trebuie cunoscute şi respectate cu consecvenţă şi responsabilitate. A circula constituie o sumă de cunoştinţe, un sistem de priceperi şi deprinderi, un stil de comportare, un proces obligatoriu în care este angajată întreaga societate şi de la care nu se poate sustrage nimeni.
Componentă a Educaţiei pentru societate, educaţia rutieră înseamnă educaţia pentru viaţă şi, alături de celelalte categorii de activităţi, ea vine în sprijinul copilului pentru a dobândi cunoştinţe, capacităţi şi atitudini necesare în viaţă. Este destul de dificil de realizat conştientizarea respectării cu stricteţe de către fiecare copil a regulilor de circulaţie, ştiut fiind faptul că unii copii se joacă fără supravegherea părinţilor, circulă pe stradă, pe drumurile publice, fără se fie însoţiţi de adulţi.
Cred că dacă am ajutat un copil să privească semaforul, să înţeleagă semnificaţia culorilor, l-am determinat să nu îi fie teamă de stradă, să respecte sfaturile agentului de circulaţie, înţelegând urmările grave ale unei clipe de neatenţie, ceea ce reprezintă un pas mare în învăţarea unei „lecţie” de educaţie rutieră.

instit. Marineta OLARIU
Şcoala cu clasele I-VIII, Girov, Judeţul Neamţ


Bursa Comenius pentru învăţământul preşcolar, Colchester, Anglia

MOBILITĂŢI INDIVIDUALE – FORMARE CONTINUĂ PENTRU PERSONALUL IMPLICAT ÎN EDUCAŢIE ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR. CURS GENERAL DE FORMARE DIN CADRUL PROGRAMULUI DE ÎNVĂŢARE PE TOT PARCURSUL VIEŢII (LLP) – COMENIUS – PROGRAM AL AGENŢIEI NAŢIONALE PENTRU PROGRAME COMUNITARE ÎN DOMENIUL EDUCAŢIEI ŞI FORMĂRII PROFESIONALE (ANPCDEFP)

Anul 2009 a fost declarat, la propunerea Comisiei Europene, Anul Creativităţii şi Inovaţiei. Uniunea Europeană consideră faptul că principalele pârghii de susţinere a Programului de Învăţare pe Tot Parcursul Vieţii (LLP) sunt creativitatea şi inovaţia, acestea contribuind într-un mod pozitiv la bagajul informaţional, ocupaţional, social şi antreprenorial al individului pentru o adaptare eficientă în contextul actual al societăţii globalizate.
ANPCDEFP (Agenţia Naţională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei şi Formării Profesionale) reprezintă structura care facilitează obţinerea unor granturi pentru cursuri de formare continuă în spaţiul Uniunii Europene, seminarii de contact, vizite pregătitoare precum şi proiecte bilaterale şi multilaterale Comenius.
În perioada 27 iunie – 4 iulie 2009, am participat la un curs de formare continuă desfăşurat în oraşul Colchester, Anglia, organizat de International Study Programmes, având ca traineri pe Annette Canham şi Anne Hopwood, limba de comunicare fiind engleza. La curs au fost prezenţi 12 participanţi, nouă profesori pentru învăţământul primar, respectiv trei profesori pentru învăţământul preşcolar, din Finlanda, Franţa, Germania, Spania, Turcia, Suedia, Ungaria, Italia, Polonia (2) şi România (2) (am participat împreună cu doamna Oneşan Narcisa de la Şcoala Satchinez, Judeţul Timiş).
Cursul a avut ca tematică pedagogia şi didactica, educaţia interculturală, abordarea incluzivă, cetăţenia şi dimensiunea europeană, tehnologii ale comunicării şi informaţiei, cetăţenia activă.
Conţinuturile abordate în derularea cursului au constat în discuţii privind educaţia în ciclurile preprimar şi primar, vizitarea şi asistarea la lecţii în cadrul a două şcoli din Colchester cu focalizare pe ciclurile Infant Schools (4-7 ani) şi Junior Schools (7-11 ani), discuţii privind proiectele bilaterale sau multilaterale Comenius, vizite educaţionale la Muzeul de Ştiinţe din Londra, precum şi la Kentwell Hall la Recrearea anuală a Epocii Tudorilor ca un exemplu de bună practică în predarea istoriei la vârstele timpurii.
Am participat, de asemenea, la patru ateliere care se adresau părinţilor: „Să-i ajutăm la teme!”, „Să-i ajutăm la citit!”, „Să-i ajutăm la scris!”, „Să acordăm atenţie copilul nostru!”.
Una dintre cele mai importante activităţi derulate a fost „Prezentarea sistemului educaţional britanic”, la care am sa fac referire în continuare.
În Marea Britanie există două tipuri de şcoli: şcoli de stat, susţinute de guvern, aproximativ 93% dintre copii învăţând în acest tip de şcoală, şi şcoli particulare.
La rândul lor, şcolile de stat se clasifică în:
  • şcoli comunitare – susţinute de guvernul local, autorităţile locale sau ale oraşului;
  • şcoli voluntare – care aparţin bisericilor romano-catolică şi anglicană (acestea angajează personalul şi suportă cheltuielile de construcţie şi întreţinere). Cu excepţia acestor tipuri de cheltuieli, toate celelalte costuri sunt suportate de guvern;
  • şcolile tehnologice – sunt şcoli existente doar în zonele urbane şi sunt specializate într-o singură disciplină (muzică sau competenţe IT).
Şcolile particulare sunt de două tipuri:
  • şcoli pregătitoare – acestea pregătesc intrarea în şcolile publice a băieţilor la vârsta de 13 ani iar a fetelor la 11 ani;
  • şcolile publice – în ciuda numelui, aceste şcoli sunt cele mai exclusiviste şi mai scumpe din întreaga ţară (Eton).
Vârsta legală pentru începerea şcolii este de cinci ani, însă majoritatea copiilor intră în cadrul sistemului educaţional britanic la patru ani. Vârsta minimă de absolvire este de 16 ani, majoritatea elevilor rămânând însă în cadrul şcolii până la 17 sau 18 ani.
Şcolile de stat sunt clasificate în şcoli primare (4-11 ani) şi şcoli gimnaziale (11-18 ani). Ele oferă un tip de educaţie globală, admiţând o gamă variată de deprinderi. Un număr mare dintre acestea sunt specializate într-o anumită arie curriculară (ex. limbile moderne). Acestea primesc fonduri suplimentare pentru a oferi cursuri specializate. De asemenea, sunt 250 de şcoli care sunt specializate în pregătirea forţei de muncă. Mai există clase sau instituţii care pregătesc copiii cu severe handicapuri fizice şi de intelect. Mulţi copii cu nevoi speciale uşoare sunt integraţi în sistemul de învăţământ normal iar aceste şcoli primesc fonduri suplimentare. Procedurile privind integrarea copiilor cu nevoi speciale în cadrul şcolilor normale sunt prevăzute în Statutul Copiilor cu Nevoi Speciale.
Toţi copiii care învaţă în Şcolile de Stat urmează Curriculum Naţional de la vârsta de 5 la 17, 18 ani. În Şcoala Primară Curriculum Naţional cuprinde: Engleza, Matematica, Ştiinţă, Tehnologie, Competenţe IT, Informatică, Geografie, Istorie, Artă, Muzică şi Educaţie Fizică.
În şcoala gimnazială, pe lângă aceste subiecte, se însuşeşte o limbă uzuală din spaţiul european, de obicei franceza, germana sau spaniola. Opţional, copiii pot studia educaţia religioasă, însă cu acordul părinţilor.
Curriculumul Naţional este structurat pe patru stagii de competenţe cheie. La sfârşitul stagiilor 1, 2 şi 3, copiii sunt verificaţi de către profesori prin teste scrise. Rezultatele testelor sunt prezentate părinţilor şi sunt făcute publice de către fiecare şcoală în parte. La sfârşitul stagiului competenţe 4, copiii susţin testele naţionale şi primesc certificatul de absolvire a şcolii gimnaziale. Testele naţionale conţin 8-10 subiecte care corespund conţinuturilor din Curriculum Naţional.
Consider că acest curs a constituit o experienţă inedită în formarea mea profesională şi personală, această activitate de formare contribuind la stabilirea de contacte între diferite şcoli europene, la iniţierea unor proiecte Comenius, la o deschidere spre relaţionare şi interculturalitate prin intermediul mijloacelor T.I.C.
Aceste contacte vor contribui la fundamentarea principiilor educaţionale dar şi la cele morale ale diferitelor culturi din spaţiul european precum prietenia, toleranţa şi respectul reciproc.
Fiecare instituţie de învăţământ are o personalitate unică, este diferită de celelalte, dar este important să se promoveze această diversitate educaţională pentru a contribui la formarea unui sistem educaţional european creativ comun.

ed. Vasilica GĂZDAC
Grădiniţa Salva


Modalităţi de activizare şi interactivizare a elevilor la în ciclul primar

Pentru a putea oferi sugestii în ceea ce priveşte activizarea şi interactivitatea elevilor, ar trebui să avem ca punct de plecare definirea celor doi termeni – activizare şi interactivitate – atât de des întâlniţi şi totuşi nu foarte bine înţeleşi de toată lumea. Iată câteva aspecte pentru explicitarea şi operaţionalizarea conceptului multidimensional de activare în viziunea pedagogiei moderne, precum şi punctarea principalelor problematici cu care ea se relaţionează
Practic, activizarea urmăreşte realizarea unei învăţări şi formări active şi interactive, în care cel vizat învaţă să se implice efectiv, intens, profund şi deplin, cu toate dimensiunile personalităţii sale – intelectuală, fizică şi afectiv-voliţională. Activizarea nu neglijează dimensiunea socială a activităţii elevilor, implicarea acestora putându-se realiza în cadrul tuturor formelor de organizare a activităţii lor – frontală, de grup, individuală, forme care, în funcţie de contextul educaţional, pot declanşa, susţine şi amplifica eforturile individuale şi de grup ale elevilor şi chiar eforturile întregii clase, în realizarea predării, învăţării, evaluării.
O lecţie/activitate didactică activă reprezintă activitatea prin care elevul este stimulat să reflecteze, să se implice conştient şi motivat în procesul de învăţare, practic, o activitate desfăşurată de elevi în scopul construirii cunoaşterii sub îndrumarea profesorului care devine mediator.
Activizarea trebuie percepută ca un efort de reconsiderare-transformare a posturii pe care o deţine elevul în procesul de învăţământ, din obiect al educaţiei (aşa cum era în învăţământul tradiţional), el devenind obiect şi subiect al educaţiei, co-participant activ la propria formare şi devenire.
A activiza elevii înseamnă a determina mobilizarea şi angajarea intensivă a propriei lor individualităţi, a tuturor capacităţilor lor reflexive, psihice, cognitive, motrice, afective şi volitive de care aceştia dispun, precum şi a creativităţii lor în vederea realizării unei instruiri şi formări eficiente, care să contribuie semnificativ la dezvoltarea tuturor dimensiunilor personalităţii lor.
Instruirea interactivă este asociată cu un tip superior de învăţare, care se realizează graţie eforturilor intense ale celor care învaţă şi se formează şi care contribuie prin propriile forţe la atingerea obiectivelor (învăţare interactivă).
Obiectivele generale ale pedagogiei interactive sunt în congruenţă cu practicile pedagogice centrate pe activitatea de învăţare individuală sau colaborativă a elevului, profesorii fiind la dispoziţia lui pentru a-l responsabiliza, a-l ajuta să se dezvolte, să-şi modeleze personalitatea şi pentru a-i dezvolta încrederea în sine – obiectiv major în instruirea interactivă. Profesorii îşi propun să îi facă pe elevi să înţeleagă, graţie propriilor experienţe, că există diverse moduri de formare cognitivă şi afectivă şi, în acelaşi timp, îi îndeamnă şi îi sprijină să participe activ şi interactiv la aceste procese în vederea atingerii obiectivelor educaţionale propuse. Pedagogia interactivă este o pedagogie prin obiective, care pune accentul pe libertatea intelectuală a elevului şi pe autonomie, considerate valori fundamentale în educaţie, şcoala fiind asimilată cu un spaţiu de libertate, de creativitate, de motivare intrinsecă pentru elevi şi profesor, un loc în care elevii îşi exersează spiritul activ, critic şi creativ şi îşi construiesc autonomia cognitivă şi educativă.
Învăţarea activă poate fi rodul eforturilor individuale ale elevilor sau al eforturilor colaborative, al interacţiunilor care se stabilesc între ei şi care conduc la progresul cunoaşterii. În acest ultim caz, învăţarea întruneşte, pe lângă atributul de „activă”, şi pe cel de „interactivă”, întrucât eforturile proprii ale elevului, care îi permit acestuia accesul la cunoştinţe, sunt înscrise în schimburi sociale.
Învăţarea (inter)activă este un proces activ, volitiv, mediat intern, în cadrul căruia cel care învaţă descoperă, interferează, construieşte şi resemnifică sensuri, valorificând materiale de învăţat, analizând situaţii şi experienţe etc., trecându-le prin filtrele propriei personalităţi.
Sintagma învăţare activă ne duce cu gândul imediat spre cea de elev activ, principalele elemente care îi asigură acestuia calitatea de a fi activ fiind următoarele:
  • intervine efectiv în activitatea didactică, depunând eforturi de reflecţie personală, de gândire, efectuând acţiuni mintale şi practice de căutare (redescoperind noi adevăruri, reelaborând noi cunoştinţe);
  • se implică efectiv în procesul de învăţământ, nu numai cognitiv, ci şi psihomotor şi afectiv-atitudinal, ajungând să participe cu plăcere la activităţile didactice;
  • valorizează metacogniţia, îşi formează abilităţi şi strategii metacognitive, reflectând asupra sinelui, sarcinii de învăţare, strategiilor de învăţare;
  • este co-participant activ şi co-responsabil de învăţarea şi formarea sa;
  • îşi asumă riscuri în învăţare şi cunoaştere, îşi alege pertinent metodologiile de lucru;
  • realizează demersuri critice şi creative, depune eforturi proprii înscrise în schimburi sociale, în scopul accederii la cunoaştere.
Pentru a promova activizarea şi interactivitatea, elevii trebuie obişnuiţi de timpuriu cu uşurinţa de a întreţine conversaţii cu învăţătorii, colegii, adulţii pentru a li se cultiva aptitudinea de a comunica. Învăţătorul devine organizatorul şi mediatorul unor experienţe de învăţare. În cursul orelor, elevul trebuie pus în situaţia de a participa la rezolvarea unui mare număr de operaţii mintale: discriminare, modelare, argumentare, interpretare de rezultate, generalizare şi particularizare, integrare.
Învăţătorul trebuie să fie conştient că succesul unei astfel de activităţi, cu asemenea implicaţii, este determinat în cea mai mare măsură de natura şi calitatea relaţiilor sale cu elevii clasei şi caracterul relaţiilor pe care acesta ştie să le cultive în rândul lor. Trebuie înlăturată rigiditatea „distantă” care ne separă de elevi, exigenţa sporită, trecând la o consiliere modernă a elevilor. Se pleacă de la premisa că este bine să te consideri un simplu membru al colectivului clasei şi că trebuie să faci efortul să te integrezi în viaţa acestora.
Vorbind din propria experienţă la clasă, i-am ajutat pe elevi să treacă peste reţineri, să-şi exprime în mod deschis opiniile personale, să vorbească despre evenimentele la cere participă, despre calităţile şi defectele lor. Astfel, elevii au dobândit nu numai curajul exprimării unor opinii, ci şi respectul pentru părerile colegilor, ale părinţilor, pentru adevăr, să gândească creativ de mici, să participe singuri la propria cunoaştere, să-i formăm ca oameni

instit. Sanda BUZILĂ
Şc. Gen. „Iacob şi Ioachim Mureşanu”, Rebrişoara


Vă dau note mari...!

Se ştie că, încă de la naştere şi până la plecarea sa de pe Pământ, spiritul omului se îmbogăţeşte prin experienţele trăite zi de zi. Unele experienţe sunt pozitive, altele negative, iar cunoştinţele dobândite sunt folositoare binelui, dar şi răului. Cu toţii ne gândim un pic la mai mult conştientizând aceasta. Dacă de-a lungul vieţii mai strângem şi ceva bogăţie materială, putem fi mulţumiţi, sănătate să fie!
Din ceea ce strângem, ţinem pentru noi sau dăruim când este vorba de averea personală. Suntem altruişti sau egoişti. Dacă ne gândim însă la bogăţiile ţării noastre, pe acestea nu avem voie să le risipim aşa cum unii o fac pentru avantaje personale sau pentru a fi lăudaţi.
În continuare mă voi referi la o noţiune abstractă de „avere”, iar a dărui o astfel de „bogăţie” este o faptă atât de gravă pentru educaţia tinerei generaţii, încât merită analizată.
Cândva, într-o şcoală, într-o clasă, în cursul unei ore, la o materie importantă, profesorul (ori profesoara) spune elevilor săi, atunci când le dă notele: „Vă dau note mari, că doar nu le dau de la mine!”
De câte ori îmi amintesc aceasta, mă cuprinde revolta. Este posibil ca cineva care se pretinde „profesor”, implicit „educator”, „pedagog”, care are menirea de a forma şi modela personalitatea încă neformată a adolescenţilor, să procedeze în acest fel? Bineînţeles că nu. Printr-un astfel de comportament le va imprima adolescenţilor pentru totdeauna în conştiinţă ideea că poţi risipi o avere dacă aceasta nu este a ta şi că îţi permiţi să dăruieşti ceva ce nu este al tău doar pentru a câştiga simpatia trecătoare a adolescenţilor care n-au încă o judecată matură şi că ei pot primi ceva ce nu merită, chiar fără muncă.
Desigur, elevii, părinţii şi chiar conducerea şcolii (care nu ştiu cum s-a procedat) sunt bucuroşi să aibă şi să raporteze note mari. Îi ajută pe adolescenţi să pătrundă mai departe în şcolile dorite (cu dosar de medii, din păcate, nu cu examen!) înscriindu-se acolo fără efort, dar îi împinge spre starea de pauperi din punct de vedere spiritual. Ce fel de popor se va ridica? Cine va lua locul generaţiei de azi care munceşte pentru ei, generaţie dintre care unii „dau, că nu dau de la ei”?
Aceste vorbe se aud şi printre maturi (au fost şi ei cândva elevi). Pericolul unei astfel de obişnuinţe creată de această concepţie este uriaş. Îi „învaţă” pe copiii noştri, nepoţii noştri, să nu înveţe, că tot primesc pe nemuncite note mari şi averea (poate fi şi averea ţării lor, nu-i aşa?) e de fapt a nimănui! Extrapolând, aceasta îi face pe tineri neiubitori de ţară şi de Dumnezeu.
Foarte mulţi oameni din jurul nostru au avere materială, şi nu avere spirituală. În faţa Judecăţii Supreme, ne prezentăm cu averea spirituală, alături de gândurile, vorbele şi faptele noastre. Până atunci trebuie să-i învăţăm pe adolescenţi să cunoască din timp şi corect adevărata valoare a notelor primite, a capacităţilor lor, să aprecieze corect şi să poată compara mai târziu valorile ce-i înconjoară, ca să nu risipească ori să-şi bată joc de ceea ce nu le aparţine.
Efortul de a-i educa pe tineri în munca de împlinire spirituală aparţine părinţilor şi celor numiţi în general „profesori”. Profesori – educatori, pedagogi cu adevărat. Nu falşi, nu neaveniţi la catedra unei clase. Dea Domnul să fie unicat în ţara asta! Sau deloc.

prof. Valer POP
Şc. Gen. „Enea Garpini”, Şanţ


Interculturalitate româno-britanică în contextul proiectelor Comenius

Ne aflăm într-un context cultural prielnic pentru a ne dezvolta capacităţile mentale, de socializare, de relaţionare, de explorare. Tot ce trebuie să facem este să ne implicăm, să muncim şi mai apoi să culegem roadele.
În acest sens, programele educaţionale şi de formare Comenius (www.anpcdefp.ro) reprezintă un izvor de cultură, inovaţie, ingeniozitate, informaţie şi interacţionare cu alte culturi şi civilizaţii europene ce ne hrănesc spiritual şi mental. Mai mult decât atât, „Programul de învăţare pe tot parcursul vieţii” (Comenius) ne plasează într-o altă dimensiune educaţională, ne dă o şansă de a fi moderni în predare şi ajută societatea românească de azi prin transferul informaţional şi prin educarea tinerilor utilizând metode interactive şi în acelaşi timp fructuoase. Astfel, ne revine nouă, dascălilor, menirea de a croi o „haină” de o ţinută impecabilă pe care să o poată îmbrăca generaţia tânără şi să o lase moştenire succesorilor.
Am avut privilegiul de a participa la unul dintre cursurile programului Comenius – „Developing Oral Fluency in the English Classroom”– „Dezvoltarea fluenţei la orele de Limba engleză” activitate desfăşurată în Exeter, Marea Britanie. Stagiul a durat două săptămâni, timp în care ne-am înfruptat din bogăţiile Marii Britanii, ne-am încărcat cu energie pozitivă şi am acumulat multă experienţă. Pe lângă România, au fost participanţi şi din alte ţări: Turcia, Spania şi Cehia.
Gazdele au organizat cu măiestrie întreaga activitate, totul fiind impecabil: am putut beneficia de materiale extrem de utile pentru elevii noştri de la centrul de informare şi documentare, am avut la dispoziţie calculatoare conectate la internet, cărţi de literatură, reviste, dar nu în ultimul rând delicatese şi ceai englezesc pe care le-am savurat în timpul pauzelor. Am avut un program destul de încărcat, totul fiind însă bine proporţionat: muncă, dar şi excursii pe coasta Oceanului Atlantic. Pentru noi a fost combinaţia perfectă: studiu şi relaxare.
Îndrumătorii cursului au fost doi profesori extrem de documentaţi, renumiţi în Marea Britanie, Martin Hodge şi Allison McLaren, autori ai unor cărţi de mare valoare. Activităţile au fost bine selecţionate, munca desfăşurându-se în mare parte pe grupe, toată lumea fiind astfel implicată. S-a pus mare accent pe comunicarea orală, pe joc, existând un schimb permanent de experienţă culturală, dat fiind faptul că eram de naţionalităţi diferite. Au avut loc dezbateri pe diferite teme şi s-a încercat o soluţionare a problemelor întâmpinate de profesorii de limba engleză la clasă, făcându-se un schimb de idei ingenioase, de mare folos chiar şi pentru formatori. Materialele şi tehnicile utilizate pot fi aplicate cu succes la clasă, cu garanţia că elevul va reţine informaţia prezentată. Merită menţionat faptul că toată această problematică propune o abordare modernă a predării, implicându-i activ pe elevi.
Poate cel mai important lucru a fost că am locuit la familii de nativi englezi şi am putut observa în detaliu viaţa şi preocupările lor. Am fost uimiţi să găsim la ei sociabilitate, relaxare, răbdare, optimism şi mult umor.
Ne-am întors acasă mai bogaţi sufleteşte, mai împliniţi spiritual, mai înzestraţi mental şi cu adevărat pregătiţi de o nouă abordare didactică.

prof. Ioana GOIA
Şc. Gen. „Avram Iancu”, Bistriţa


Simpozionul Naţional „Şcoala-Famila-Comunitatea, parteneri în educaţie” – la a doua ediţie

În perioada 13-14 noiembrie 2009, la Şcoala Generală Nr. 1 din Bistriţa, s-a desfăşurat a doua ediţie a Simpozionului Naţional cu tema „Şcoala-Famila-Comunitatea, parteneri în educaţie”.
Organizatorii evenimentului au fost Asociaţia Învăţătorilor „AMmA” Bistriţa-Năsăud şi şcoala gazdă, în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar al Judeţului Bistriţa-Năsăud, Casa Corpului Didactic Bistriţa-Năsăud şi Primăria Municipiului Bistriţa.
În deschidere, au ţinut să evidenţieze importanţa acordată acestui simpozion prof. Olivia Duicu, inspector şcolar general adjunct, din partea ISJ B-N, prof. Ioan Ioja, director CCD B-N, prof. Aurora Pavel, consilier local, din partea Primăriei Bistriţa, Marius Chiuzan, vicepreşedintele Asociaţiei Părinţilor de la Şcoala Generală Nr. 1, Ramona Bîltag, din partea Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Bistriţa-Năsăud.
În plenul lucrărilor, cei peste 100 de participanţi direcţi la acţiune au avut ocazia să afle realizările şcolii gazdă prin prezentarea făcută de directorul acesteia, prof. Mia Şigovan, despre activitatea Asociaţiei Învăţătorilor „AMmA”, prin intermediul înv. Olimpia Cheţa, preşedinta asociaţiei, care a prezentat concret rezultatele proiectului „Şcoala, a doua familie”, având ca beneficiari copii din municipiu ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate, reuniţi într-o şcoală de vară, sub îndrumarea învăţătorilor voluntari de la Şcoala Generală Nr. 1 Bistriţa, despre avantajele învăţării prin proiecte, exemplul fiind oferit de prof. Iuliana Moldovan, metodist al CCD B-N, despre barierele în comunicare şi escaladarea lor, din intervenţia prof. Angela Şteopan.
Structurat pe două secţiuni, lucrări metodico-ştiinţifice ale cadrelor didactice, respectiv concurs de creaţii literare şi plastice ale copiilor, simpozionul şi-a propus promovarea modalităţilor de îmbunătăţire a relaţiei dascăl-elev-părinţi, precum şi dinamizarea interacţiunii dintre cei trei parteneri.
S-au înscris cu lucrări peste 200 de cadre didactice din 29 de judeţe, aducând în atenţie cu preponderenţă exemple de bune practici în realizarea unui parteneriat viabil între şcoală, familie şi comunitate. O secţiune a fost dedicată părinţilor participanţi la lucrările simpozionului, unde au fost citite de către elevi ai şcolii gazdă şi câteva din creaţiile literare premiate.
La secţiunea concurs dedicată elevilor şi preşcolarilor au fost înscrise 350 lucrări plastice şi 90 de creaţii literare, peste 400 de copii manifestându-şi interesul pentru temele propuse. Astfel, la secţiunea creaţii literare, având ca temă „Ai fost şi tu elev cândva”, s-au acordat 12 premii I, 20 premii II, 18 premii III şi 21 de menţiuni, iar la secţiunea creaţii plastice, adunate sub tema „Şcoala în ochii copiilor”, s-au acordat 50 premii I, 60 premii II, 40 premii III şi 50 de menţiuni, lucrările premiate fiind expuse în holul şcolii.
Concluziile au evidenţiat calitatea acţiunii, ţinuta de înaltă clasă, utilitatea exemplelor de bună practică, schimbul de experienţă. Întâlnirea prilejuită de acest simpozion a facilitat cunoaşterea dintre cadre didactice din judeţe precum Sălaj, Cluj şi judeţul nostru, marcând şi începuturi de noi parteneriate.

inst. Codruţa HĂDĂRĂU
Şc. Gen. Nr. 1, Bistriţa


Metodele interactive şi calitatea învăţării şcolare

Puterea dascălului de a-i face pe copii să înveţe zace în metoda sa... Altfel spus, eficienţa actului învăţării, a calităţii lui, depinde într-o mare măsură de intuiţia dascălului în alegerea unei metode adecvate şi de priceperea acestuia în aplicarea ei pentru asigurarea succesului şcolar.
Din ce în ce mai mult ne dăm seama că orice sistem de educaţie ar trebui gândit pentru acela care are nevoie de educaţie sau care trebuie să fie educat. Elanul, vocaţia şi obligaţia de a crea un cadru bun, propice învăţării din toate punctele de vedere, gândindu-ne la o educaţie de calitate pentru toţi copiii presupun schimbare. Schimbarea pozitivă este cuvântul de ordine în educaţia de calitate, într-o şcoală pentru toţi, o şcoală a cunoaşterii utile.
În lumina acestor focalizări, se nasc întrebări fireşti, cum ar fi: Se pot realiza, oare, obiectivele învăţării prin metodologia învăţământului tradiţional? Pot, oare, metodele şi tehnicile tradiţionale să facă faţă unei avalanşe de solicitări emoţionale, cognitive şi metacognitive ale timpului actual şi de mâine?
Schimbarea pozitivă în şcoală şi în învăţare trebuie să vizeze obţinerea de schimbări pozitive în atitudinea faţă de performanţele elevilor, având ca reper-atribute conlucrarea şi colaborarea. Ambele definesc comunitatea învăţării ca profesiune, centrarea pe elev, pe evaluare şi autoevaluare continuă, pe optimizarea modului de a învăţa cum să înveţe.
Ştim din proprie experienţă şi acceptăm faptul că fiecare dintre elevii noştri cheltuiesc timp, efort şi motivaţie în registre variate în confruntarea cu rigorile învăţării sistematice şi evaluate. Unii dintre ei învaţă mai rapid, alţii în ritm mai lent, unii învaţă mai profund, alţii superficial, unii pentru un timp mai îndelungat, alţii pentru perioade mai scurte. Se pune din nou întrebarea: Din ce cauză? Ce explicaţii se pot da? Putem găsi răspunsuri plauzibile, cum ar fi: diferenţele de maturizare biologică şi psihosocială, de capacitate, de motivaţie, de interes, de antrenament şi, nu în ultimul rând, de metoda, competenţa şi calităţile cadrului didactic care asigură instruirea. Pe lângă cele amintite, în urma unei analize atente, se mai pot descoperi şi alte motive de care dascălul trebuie să ţină seama în alegerea şi stabilirea metodelor şi tehnicilor de învăţare: dacă elevul învaţă în clasă, acasă sau la bibliotecă, dacă învaţă singur sau în grup, cu subiecţi de aceeaşi vârstă sau cu un adult, dacă este introvertit sau extrovertit, dacă dovedeşte un stil competitiv sau unul cooperant, dacă gândeşte pozitiv sau negativ în faţa unui eşec etc.
Aşadar, nu putem vorbi de o „nebunie“ a învăţatului, sau de faptul că elevii noştri „se spetesc” învăţând sistematic în şcoală şi în afara ei. Mai degrabă am putea spune că se înregistrează o pierdere a poftei de a învăţa, o scădere a interesului pentru şcoală manifestat de către unii elevi. În acest caz, ca şi atunci când rezultatele învăţării nu ne mulţumesc şi nu putem depăşi aceste situaţii prin ceea ce eram obişnuiţi să facem, trebuie rezolvat prin altceva, căreia în mod frecvent i se spune „cale de urmat” sau, mai simplu, „metodă”, dar una care să-l atragă, să-l stimuleze şi să-l antreneze activ pe elev, să-i redea încrederea şi stima de sine. Din această categorie fac parte metodele interactive, care îl pun pe elev să caute, să investigheze, să experimenteze, să ofere soluţii, să exprime opinii, să analizeze, să sintetizeze, să concluzioneze, altfel spus „îl învaţă cum să înveţe“: să cunoască, să facă, să existe trăind alături cu ceilalţi. Prin intermediul lor, copilul este ajutat să fie elev şi propriul său profesor în acelaşi timp. Rămâne o problemă de actualitate, asupra căreia trebuie să reflectăm mereu gândindu-ne la faptul că „analfabetul de mâine nu va fi cel care nu ştie să citească, ci acela care nu a învăţat cum să înveţe”.

prof. Vali GANEA
Şc. Gen. „Florian Porcius”, Rodna