miercuri, 17 februarie 2010

Februarie 2010

„Educaţia este calea de la ignoranţa încrezută la incertitudinea jalnică.”
(Mark Twain)

EDITORIAL
Educaţie şi comunicare în actul didactic

A educa înseamnă a adăuga noi date la latura intimă a copilului, a te lupta cu ceea ce e de prisos, a dezvăţa de obişnuinţele nocive. Intervenţia reală a profesorului şi iniţiativa elevului trebuie să se armonizeze, „profesorul ajutând elevul să-şi însuşească drumul propriu” (G. Snyders). Comunicarea, şi în principal limbajul, asigură suportul strict necesar al actului educativ. „Comunicarea presupune asocierea elementelor cognitive şi afective cu scopul de a transmite informaţii, a inspira credinţe, a induce emoţii sau a evidenţia comportamente printr-un proces alternant de relaţii între scris, vizual, nonverbal, vocal, auditiv, simbolic şi comportamental” (Level şi Galle). Comunicarea didactică este una instrumentală, direct implicată în susţinerea unui proces sistematic de învăţare.
Limbajul nu este doar vorbirea, ci şi o activitate ce se învaţă în timp, formarea conceptelor fiind un fenomen complex. Vorbirea evoluează de la o stare concretă la una abstractă iar, odată cu avansarea la categoriile universale, se va ajunge la o organizare mai bună a lumii obiective. Conceptul presupune o condensare selectivă de informaţii despre însuşirile generale şi esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor. Prin urmare, limbajul şi gândirea sunt inseparabile: „o boală a limbajului este acelaşi lucru cu o boală a gândirii” (Max Muller). Pentru a înţelege lumea, trebuie să înţelegem întâi ce este vorbirea, spunea Heraclit. După sute de ani, Descartes spunea şi el „cuget, deci exist”. Un punct de vedere diferit este susţinut de sofişti prin afirmaţia că „omul este măsura tuturor lucrurilor”; aici antropologia joacă rolul conducător în limbaj, aşa că este pe deplin justificat pluralismul în interpretarea limbajului mai ales în cazul textelor vechi ce au suferit schimbări până au ajuns la noi. Hermeneutica are deci sarcina de a urmări destinul sensurilor termenilor.
Trăirea subiectivă a conceptelor, mai ales în limbajul educaţional, unde ne adresăm la zeci de elevi zilnic, depinde de integrarea semnificaţiilor în propria experienţă. Cuvintele trezesc sentimente umane, nu doar imprimă idei, ele îndemnând la acţiune. Comunicarea pedagogică presupune legături între cei doi actori, dar contează şi distanţa dintre interlocutori (cea optimă fiind în jur de un metru, mai ales ştiind că elevii au nevoie de mai puţin spaţiu), canalul de comunicare, codul folosit (oficial sau secret), contextul (formal sau informal), bruiajele, prejudecăţile şi, nu în ultimul rând, retroacţiunea. Feedback-ul implică acţiunile recurente propagate în sens invers, de la efect la cauze sau, în cazul nostru, de la elev la profesor (având în vedere că profesorul vorbeşte în proporţie de 60-70%). Această conexiune inversă permite adaptarea interlocutorilor unul la altul, la situaţie şi la scopul propus. Comunicăm nu doar pentru a informa, ci şi pentru a schimba ceva în comportamentul elevului. Acesta nu este un receptor pasiv, ci o personalitate conştientă, educabilă. Asigurându-se feed-back-ul, profesorul va şti cum este receptat şi înţeles, elevul îşi va controla învăţarea, ameliorându-se relaţia interpersonală între cei implicaţi în actul didactic. „Fără feed-back, învăţarea este ineficientă şi frustrantă pentru ambii parteneri, mai ales pentru elevi” (R. Mucchielli). Trebuie să renunţăm la prejudecata că distanţa şi detaşarea ne asigură intangibilitatea.
Comunicarea didactică vizează în principal înţelegerea, profesorul având un rol activ; el acţionează ca un filtru ce selecţionează, organizează şi personalizează informaţia. Faţă de alte domenii, subiectivitatea nu poate fi evitată, profesorii transmiţând elevilor informaţii prelucrate. Pe de altă parte, nu există o libertate totală în alegerea conţinuturilor (chiar dacă au loc discuţii ad-hoc, ce uneori chiar suplinesc transmiterea informaţiilor ştiinţifice); trebuie urmărită o programa şcolară cu minimul de conţinut obligatoriu.
O altă caracteristică a comunicării didactice este „etichetarea” relativ rapidă a celor două părţi implicate, în sensul că predomină prima impresie: elev bun sau rău, profesor „de treabă” sau sever. Randamentul comunicării nu se reduce la formularea conţinuturilor verbale, pentru că nu transmitem doar categorii, ci şi atitudini. Astfel, profesorul şi elevul potenţează sau frânează comunicarea, sporesc sau anulează efectele conţinuturilor didactice. Aceeaşi lecţie predată la clase paralele va duce la efecte diferite. În primul rând, înainte de a transmite lecţia, profesorul anunţă importanţa ei prin gesturi, voce, afectivitate, iar elevii vor fi mai receptivi sau nu. Este bine, deci, ca elevii să fie destinşi, nu înfricoşaţi şi stresaţi înainte de începerea lecţiei. În al doilea rând, ceea ce nu-l interesează şi pasionează pe profesor nu are de ce să-l atragă mai mult pe elev. Nu trebuie redus elevul la statura de receptor pasiv şi depersonalizat; fiecare dintre ei are o individualitate aparte. Dialogul educativ nu înseamnă întrebările profesorilor şi răspunsurile elevilor. A dialoga înseamnă să admitem că interlocutorii pot să înveţe unii de la alţii. Aş dori să amintesc aici adevărul spus de Constantin Noica: „o şcoală adevărată este cea în care învaţă şi elevul, şi profesorul”. În ceea ce spunem, este bine să folosim mai multe canale pentru a fi mai bine receptaţi şi să se reţină mai multe informaţii. Se ştie că reţinem doar 10% din ceea ce citim, 20% din ce auzim, 30% din ce vedem, 50% din ce vedem şi auzim, 80% din ce spunem şi 90% din ceea ce spunem şi facem în acelaşi timp.
Prin limbajul educativ se urmăreşte dezvoltarea personalităţii elevului, nu doar a memoriei, sau în cel mai bun caz, al intelectului. Reamintesc faptul ca personalitatea este o sinteză armonioasă a tuturor fenomenelor psihice, printre care şi motivaţia, voinţa, afectivitatea, atenţia, deprinderile, imaginaţia, creativitatea etc. Dar ne exprimăm, ne facem cunoscuţi prin limbaj. Aşadar, copiii trebuie încurajaţi să vorbească. Ei sunt la vârsta când pot acumula multe informaţii, deci vor să afle multe lucruri şi să comunice.
Relaţiile afective pozitive stimulează învăţarea. Trebuie să ţinem cont de faptul că doar în acest context elevul va imita profesorul - când îi place ceea ce face. Impunerea şi influenţa în exces, fără a explica, duce la respingere. Trebuie să acceptăm faptul că uneori elevii „stau cuminţi” pentru că nu înţeleg ce spunem şi pentru că le este frică. Ei nu au curajul să pună întrebări pentru că nici măcar nu li s-a deschis o asemenea perspectivă. Deci, trebuie să-i educăm să întrebe şi noi să ascultăm ce au de zis. Doar astfel se ajunge la o receptare activă şi acceptare critică (în sens constructiv) a mesajului educativ, supus unei judecăţi de valoare.
Predarea şi învăţarea sunt influenţate de moralul grupului şi de natura relaţiilor întreţinute cu membrii grupului. Se ştie că o atitudine indiferentă va scădea continuu performanţele, pe când lauda şi încurajarea le menţin, iar dezaprobarea şi pedeapsa o scad, dar nu atât ca indiferenţa. Legat de pedeapsă, dacă ea vine de la un profesor distant, ea are efecte minore sau negative, dar dacă vine de la cineva ataşat socio-afectiv, efectul va fi pozitiv şi constant în timp. Întotdeauna o pedeapsă, de orice natură ar fi, are efect dacă este interiorizată şi nu doar acceptată formal. Interdicţia, constrângerile înăbuşă manifestarea copilului conform trebuinţelor sale naturale, deci şi dezvoltarea personalităţii, disciplina rezultând din asigurarea libertăţii de manifestare.
Comunicarea didactică apare, aşadar, ca un sistem complex care presupune o schimbare a rolurilor, o interacţiune şi nu o transmitere. Orice comunicare este o încercare de a influenţa. Finalitatea comunicării didactice are drept scop generarea de comportamente durabile, motivate şi integrate, dar şi schimbarea de atitudini şi comportamente ale elevilor, modificarea personalităţii elevilor în sensul prefigurat de finalităţile educaţionale propuse de fiecare societate în parte.

prof. Emese SZEKELY
CSEI Beclean


FOTOEVENIMENT

Aspecte de la desfăşurarea cursurilor pentru debutanţi „Didactica disciplinei” derulate pe parcursul vacanţei intersemestriale la Casa Corpului Didactic Bistriţa-Năsăud.


„JURNAL” DE OLIMPIADĂ
Faza Naţională a Olimpiadei de Limba Engleză
Cluj-Napoca, 2010

În perioada 1-6 februarie 2010, a avut loc la Cluj-Napoca faza naţională a olimpiadei de limba engleză. Din judeţul nostru au fost desemnate patru eleve participante, în ordinea punctajelor obţinute la faza judeţeană: Hapca Sandra – clasa a XII-a, Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu” Bistriţa, profesor Rodica Botezatu, Moldovan Sînziana Monica – clasa a X-a, Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu” Bistriţa, profesor Diana Roşca, Rus Meda Mǎdǎlina – clasa a XI-a, Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu”, Bistriţa, profesor Teodora Ţifu şi Bondane Eliza Maria – clasa a XII-a, Colegiul Naţional „Andrei Mureşanu” Bistriţa, profesor Cosmin Sima.
A fost o reală plăcere pentru mine, ca profesor însoţitor, să petrec cinci zile alături de aceste tinere talente ale judeţului nostru, constatând, cu o deosebită mulţumire, că nu sunt doar un exemplu de eleve silitoare la limba engleză, ci şi un exemplu de ambiţie, autodisciplină, moralitate şi colegialitate.
Cele trei probe ale concursului, două dintre ele desfăşurate marţi, 2 februarie, iar a treia miercuri, 3 februarie, au urmărit competenţele lingvistice ale elevilor în exprimarea scrisă, înţelegerea unui text audiat, precum şi în susţinerea unui discurs pe baza unei teme date. Organizatorii acestei olimpiade au încercat să ofere elevilor diversitate prin vizionarea unei piese de teatru la Teatrul Naţional Cluj-Napoca, o excursie la salina din Turda, vizitarea Colegiului Naţional „Mihai Viteazu” din Turda. Micile carenţe organizatorice au fost depăşite prin entuziasmul şi prin răbdarea de care au dat dovadă participanţii.
Rezultatele finale au fost afişate vineri, 5 februarie, în aceeaşi zi având loc şi premierea celor mai buni dintre cei buni. Elevele bistriţence au obţinut următoarele punctaje: Hapca Sandra – 9,25 (menţiune), Moldovan Sînziana Monica – 9,18 (menţiune), Rus Meda Mădălina – 8,86, Bondane Eliza Maria – 8,40. Cu aceste punctaje, tinerele noastre au obţinut locuri onorabile între cei 226 de candidaţi.
Deşi efortul depus de aceste eleve pentru atingerea unor astfel de performanţe a fost unul considerabil şi de durată, recompensa pentru rezultatele obţinute, în special de cele două eleve care au primit menţiune, a fost una simbolică, după părerea mea. Câteva pliante cu oferte de cărţi sau cu examene, o cărticică de câteva zeci de pagini şi o sumă infimă, care nici măcar nu merită menţionată.
După întoarcerea acasă de la Cluj-Napoca, le-am întrebat pe fete ce impresie le-a lăsat etapa naţională a olimpiadei de limba engleză. Iată care au fost răspunsurile lor:
Sandra: Fiind în clasa a XII-a, această olimpiada a constituit ultima ocazie de a participa la un astfel de concurs, astfel că m-am simţit oarecum constrânsă şi impulsionată ca să obţin un rezultat bun. Emoţiile şi-au făcut simţită prezenţa în special în momentul premierii. M-am simţit bine pe durata olimpiadei, mai ales că am avut ocazia să mă întâlnesc cu prietenii făcuţi la celelalte trei participări la faze naţionale ale olimpiadelor de limba engleză.
Sînziana Monica: Pot să spun că nu am avut emoţii, condiţiile de cazare mi s-au părut acceptabile, iar, în ceea ce priveşte rezultatul, aş putea afirma că sunt mulţumită de punctajul obţinut şi clasarea mea între ceilalţi 86 de participanţi din clasele a X-a, având în vedere că a fost prima mea participare la faza naţională a olimpiadei de limba engleză.
Meda Mădălina: Dintre cele şapte participări la diverse olimpiade naţionale, dintre care două la limba engleză, aceasta mi s-a părut cea mai prost organizată, dar,în ciuda lacunelor organizatorice, m-am simţit bine alături de colegele mele şi mi-am propus o viitoare participare mai prosperă din punctul de vedere al rezultatelor.
Eliza Maria: Am fost încântată de atmosfera creată în interiorul grupului nostru, deşi atmosfera generală era una tensionată, competitivă şi aş putea spune chiar arogantă. Având în vedere că a fost prima mea participare la faza naţională a olimpiadei de limba engleză, am avut emoţii destul de mari.
Felicitările mele se îndreaptă în primul rând către aceste eleve deosebite, care tratează cu seriozitate educaţia şcolară şi care acordă o atenţie sporită dezvoltării multilaterale, chiar dacă aceste lucruri necesită efort psihic şi fizic susţinut. Aprecieri profesorilor care s-au ocupat de pregătirea acestor eleve la clasă şi, nu în ultimul rând, felicitări părinţilor pentru educaţia riguroasă pe care le-au oferit-o.

prof. Andreea Simona DRĂGUŞ
Col. Naţ. „Liviu Rebreanu”, Bistriţa


Curriculum-ul ascuns

„Şcoala publică seamănă cu un tanc blindat:
deţine o forţă fantastică, are ziduri impenetrabile,
dar este extrem de vulnerabilă în teren,
se mişcă greoi şi solicită cantităţi înspăimântătoare
de combustibil şi resurse materiale şi umane.”
(Jack R. Frymier)

Planul de învăţământ poate fi considerat cel mai important produs curricular modern, problematica elaborării acestuia echivalând cu cea a organizării curriculare. Exigenţele de proiectare şi reformă curriculară, alături de principiile curriculum-ului educaţional, trebuie să fie integral reflectate într-un plan de învăţământ modern. În structura unui plan de învăţământ se regăsesc: un core curriculum, socotit obligatoriu, şi un curriculum secundar, alcătuit din discipline opţionale şi discipline facultative.
Deşi formal, oficial, planul de învăţământ este influenţat întotdeauna şi de un hidden curriculum, prin intermediul etosului pedagogic al educatorilor şi al culturii comunităţii. Matei Cerchez (Managementul curriculum-ului. Curs. Management educaţional şi comunicare instituţională, Bucureşti, 2005-2006, p. 19.) precizează că acest tip de curriculum „are în vedere obiective şi procese neexprimate în documentele curriculare oficiale, dar prezente în organizarea activităţii didactice, fie la nivelul comportamentului didactic al partenerilor la educaţie, fie la cel al conţinuturilor”.
În anul 1968 a fost publicată cartea lui Philip Jackson, Life in Classrooms, care a zdruncinat poate cea mai gravă dintre preconcepţiile educaţionale: realitatea educaţională concretă din sala de clasă este lipsită de importanţă pentru alcătuirea curriculum-ului. Autorul demonstra că, pe lângă educaţia vizibilă, există şi cea invizibilă, pentru că elevii învaţă nu doar ce le predă profesorul, ci multe altele, cu o putere formativă mai ridicată decât s-ar crede.
„Viaţa concretă de zi cu zi influenţează formarea personalităţii - dar nu doar prin temele predate şi asimilate de elevi, ci şi prin ritualurile vieţii de şcolar, prin învăţarea acestui mod de viaţă, prin relaţiile interpersonale, prin învăţarea din timpul orelor de curs şi din pauze etc.; o învăţare vie care include adaptarea la climat, la personalitatea profesorului. Ea include componente nonlivreşti şi nonetice, dar de o importanţă vitală. Se învaţă copiatul, şoptitul, chiuleala, şicanarea profesorilor răi etc. Cu alte cuvinte, se pun fundamentele şcolii adevărate, care nu este cea formală, ci aceea pe care europenii o numesc şcoala vieţii.“ (Ion Negreţ-Dobridor, Teoria generală a curriculum-ului educaţional, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 244).
David Gardner menţiona faptul că învăţăturile noastre simple sunt preluate din diversele ritualuri pe care le practicăm în familie, pe stradă, la teatru, într-un club şi, cel mai adesea, la şcoală. Nu este surprinzător atunci faptul că şcoala vieţii începe încă din şcoala propriu-zisă. Curriculum-ul ascuns nu poate fi ignorat, deoarece acest fapt ar avea consecinţe grave. Unii elevi se adaptează foarte bine curriculum-ului oficial, obţinând note sau calificative maxime, însă nu reuşesc să facă faţă atmosferei şcolare, efectele fiind resimţite mult timp după despărţirea de grupul în care nu au reuşit să se integreze. E adevărat că există şi personalităţi marcante care au supravieţuit în şcoală, lupta cu unele discipline de studiu sau profesori exigenţi fiind asiduă. Literatura beletristică e plină de exemple în acest sens: de la Rabelais la Goethe, până la Mark Twain, Hemingway şi William Faulkner. Cazul lui Ion Creangă, al lui Mircea Eliade sunt binecunoscute elevilor de liceu.
Unul dintre produsele cursului opţional Atelier de creaţie, susţinut la clasa a XII-a, profil filologie, pune în lumină aspecte ale curriculum-ului ascuns (Georgeta Măluţan, Mezalianţe. Literatura postmodernă în ciclul liceal, Editura Karuna, Bistriţa, 2007, pp. 65-69). Broşura Hey, teacher! a fost concepută pentru a evidenţia relaţia profesor-elev, relaţie care şi-a schimbat în mod categoric coordonatele, având în vedere noile roluri pe care profesorul trebuie să şi le asume în vederea eficientizării procesului didactic.
Pentru început, li s-au prezentat elevilor două texte, primul care vizează rolurile profesorului în relaţia sa cu elevul, al doilea reprezentând tipurile de profesori, din perspectiva atitudinii lor faţă de nou. Prin discuţia facilitată, s-a identificat drept una dintre cauzele lipsei de comunicare refuzul unor profesori de a-şi adapta strategiile didactice în funcţie de grupul-ţintă, conţinuturi, obiective etc. Elevii au stabilit şi faptul că atât şcoala, cât şi societatea reuneşte toate categoriile, creându-se astfel o paletă largă de modele pedagogice, unii discipoli situându-se chiar de partea celor care sunt reticenţi la nou. Pentru a avea o imagine holistică asupra relaţiei profesor-elev, aşa cum există ea în liceul în care ei învaţă, elevii au propus realizarea unui sondaj de opinie care să aibă în vedere un schimb de roluri, în aşa fel încât cei care să primească sfaturi să fie profesorii.
Timp de o lună, în holul liceului a fost instalată o urnă şi un mic anunţ prin care colegii lor erau invitaţi să colaboreze la editarea unui material care să cuprindă opiniile reprezentative legate de ceea ce aşteaptă ei de la cei aflaţi la catedră.
Din literatura română a fost recomandată spre lectură cartea controversată a lui Mihail Drumeş, Elevul Dima dintr-a şaptea, în vederea stabilirii unei paralele între ideile din text şi cele receptate din realitate. Elevii înscrişi la cursul opţional au făcut fişe de lectură, reţinând citate reprezentative pentru relaţia urmărită: „...viaţa noastră şcolară e simplă, se desfăşoară fără suişuri şi coborâşuri. Noi între noi ne cunoaştem tainele şi metehnele.”, „La şcoală am învăţat să mint când trebuie şi mai ales când nu trebuie, să fumez, să fac chefuri, să urăsc sau să dispreţuiesc pe dascăli pentru multele lor metehne. Pentru că toţi profesorii au metehne care le stigmatizează slăbiciunile...”, „dascălii noştri sunt obişnuiţi cu o supunere oarbă, care merge până la umilinţă. De aceea ei nu îndură înfruntarea, sub niciun motiv... Obrăznicia e cea dintâi armă cu care adolescentul vrea să se impună. Fiindcă el se consideră alfa şi omega, începutul şi sfârşitul, axa pe care se învârteşte globul. De aceea se cred mereu nedreptăţiţi şi luptă deodată cu toate armele, ca să-şi afirme existenţa.”, „N-a fost în stare să ne câştige sufletele şi nu va putea niciodată, fiindcă n-are ce să ne dăruiască. Sufletul lui e uscat ca iasca şi omul acesta nu înţeleg de ce a ales cariera de dascăl, potrivită doar pentru sufletele generoase. Asta-i tot...”.
Citatele despre rolul lecturii, pericolele anturajului, calităţile şi defectele profesorilor, respect, obrăznicie, vocaţie profesională, contradicţiile adolescenţei au fost selectate şi incluse în broşură, alături de un decalog realizat prin sintetizarea opiniilor obţinute în urma sondajului. Cele zece sfaturi sunt:
  1. Nu uitaţi că aţi fost elevi! Uitaţi, dacă se poate, acel „pe vremea mea…”!
  2. Lăsaţi-ne să spunem ce credem! Întotdeauna când încercăm, parcă avem de suferit!
  3. Nu plecaţi de la ideea că trebuie să ştim tot! Înţelegeţi că noi am venit aici să învăţăm.
  4. Îngrijiţi-vă! Aspectul contează în meseria dumneavoastră!
  5. Nu întârziaţi la ore dacă ne cereţi să fim punctuali! Dar încercaţi să ieşiţi, atunci când sună!
  6. Nu mai daţi note pe ultima sută de metri! Dacă aţi fi constanţi, noi n-am mai fi aşa derutaţi.
  7. Nu ne mai obligaţi să recităm lecţia! E foarte neplăcută postura de papagal.
  8. Nu-i certaţi pe cei prezenţi din cauza absenţilor! Datorită excepţiilor, stricaţi atmosfera din clasă!
  9. Pedepsiţi-i doar pe cei care greşesc! Altfel avem sentimentul deşertăciunii…
  10. Respectaţi-ne! Credeţi în puterea exemplului, nu a moralei!
Lansarea broşurii s-a făcut într-un cadru neconvenţional, sub forma unui atelier de lucru, Atelier ideal/atic. S-a realizat un afiş, s-au împărţit invitaţii, participanţii au fost profesori din mai multe şcoli din Bistriţa, iar elevii din clase diferite ale liceului. Douăzeci de scaune au fost aşezate sub formă de cerc, simbolizând perfecţiunea şi universul privilegiat al şcolii, pe ele luând loc zece profesori şi zece elevi care aşteptau să primească sarcinile de lucru.
Atât profesorii, cât şi elevii au extras dintr-un bol un număr şi, în funcţie de acesta, s-au grupat în zece echipe ce aveau de ales şi de discutat unul dintre sfaturile publicate în broşură. După expirarea timpului acordat, fiecare echipă şi-a motivat alegerea şi a formulat concluzii în legătură cu aspectul avut în vedere. Trebuie menţionat faptul că a rămas la alegerea echipelor cine să ia cuvântul (profesorul sau elevul?) şi proporţia a fost aproximativ egală, în unele cazuri vorbind ambii reprezentanţi.
În urma discuţiilor, s-a făcut o nouă clasificare a profesorilor, în dascăli-scânteie şi dascăli-gheaţă, cuvintele lui Anatole France din Grădina lui Epicur inspirând metaforele folosite: „Nu vă mândriţi cu predarea unui mare număr de cunoştinţe. Stârniţi numai curiozitatea. Mulţumiţi-vă să deschideţi minţile, nu le supraîncărcaţi. Puneţi în ele scânteia.”
Pentru că toate acestea au fost facilitate de participarea la un curs opţional, elevii au fost invitaţi să noteze pe nişte foi colorate trăsăturile care caracterizează un opţional ideal. O ramă de rucsac a fost împodobită cu acestea, obiectul căpătând viaţă şi amuzând asistenţa, care, la sfârşitul activităţii a primit diplome de participare.

Se pare că un curs opţional conferă relaţiei profesor-elev o şansă în plus pentru eficientizarea procesului didactic, prin atingerea sigură a ţintelor urmărite de ambele părţi. Un astfel de exerciţiu de conştientizare este în mod clar un câştig datorat posibilităţii de a aduce în faţa unor elevi aflaţi în pragul absolvirii un opţional viabil, în acord cu interesele lor.
Nu sunt numeroase ocaziile în care se poate discuta despre aspecte ale curriculum-ului ascuns. Crearea unui context educaţional adecvat presupune atenţie şi prudenţă. Cert e că cercetătorii postmoderni au evidenţiat o varietate de hidden curricula care ne modelează personalitatea şi ne influenţează viaţa, fără ca şcoala formală să aibă un cuvânt de spus.

prof. Georgeta-Camelia MĂLUŢAN
Col. Naţ. „Liviu Rebreanu”, Bistriţa



Principiul parităţii


prof. Cerasela ROMAN
Şc. Gen. "Mihai Eminescu", Năsăud


Dansăm, cântăm, ne bucurăm de iarnă

Vineri, 12 februarie 2010, la Şcoala Generală „Ştefan cel Mare” din Bistriţa, clasa I C a doamnei institutoare Emilia Chendeş a organizat, în cadrul unui proiect mai amplu intitulat „Bucuriile iernii”, o activitate culturală deosebită sub numele de „Dansăm, cântăm, ne bucurăm de iarnă”. Manifestarea s-a concretizat într-un concurs de glume, o mică paradă a modei susţinută de şcolăriţe, precum şi un concurs de dans.
Proiectul are ca scop sistematizarea cunoştinţelor despre anotimpul iarna într-o imagine cât mai completă, antrenând capacităţi dobândite în toate ariile curriculare: limbă şi comunicare (recitări de poezii, compunere de texte scurte pe baza unor termeni cheie), matematică şi ştiinţe (curiozităţi din lumea vieţuitoarelor, realizarea unui calendar al naturii), om şi societate (pregătirea pachetelor pentru copii săraci), arte (învăţarea şi interpretarea cântecelor de iarnă, colinde, desene care ilustrează iarna etc.).
Principalele obiective ale acestei activităţi vizează colectarea şi selectarea de informaţii provenite din surse diferite, memorarea şi recitarea de poezii despre iarnă, realizarea de desene şi colaje adecvate temei, interpretarea de colinde şi cântece de iarnă, precum şi manifestarea de generozitate faţă de copiii săraci.
Evaluarea de la sfârşitul proiectului, a cărui derulare se întinde pe parcursul a trei luni, 1 decembrie 2009 - 28 februarie 2010, va consta într-o expoziţie cu lucrările realizate de elevi, expoziţie la care sunt invitaţi şi părinţii expozanţilor.

prof. Aurel SCRIDON
redactor CCD Bistriţa-Năsăud


Centru de Resurse pentru Educaţie şi Dezvoltare – parte a unui proiect al MECI la Sîngeorz-Băi

În data de 2 februarie 2010, în oraşul Sîngeorz-Băi, la Grădiniţa cu Program Prelungit, s-a deschis un Centru de Resurse pentru Educaţie şi Dezvoltare (CRED) destinat preşcolarilor şi întregii comunităţi. Acest centru este o componentă a unui proiect mai amplu, Proiectul pentru Reforma Educaţiei Timpurii (PRET), care se desfăşoară în perioada 2006-2011 în toate grădiniţele din România, fiind coordonat de MECI prin Unitatea de Management a Proiectelor pentru Învăţământul Preuniversitar (UMPIP), având o valoare totală de 105 milioane Euro, fiind cofinanţat de Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei (66,8 mil. Euro) şi Guvernul României (38,2 mil. Euro).
Cele trei mari componente ale PRET-ului sunt:
  • Reabilitarea grădiniţelor şi dezvoltarea infrastructurii
  • consolidarea a aproximativ 32 grădiniţe şi asigurarea de facilităţi şi mobilier de bază;
  • construcţia de clădiri noi pentru grădiniţele care funcţionează în case retrocedate sau în clădiri cu altă destinaţie (case particulare, apartamente), aproximativ 410 grădiniţe noi;
  • modernizarea grădiniţelor existente - aproximativ 226 grădiniţe;
  • consolidarea grădiniţelor cu structura de bază avariată şi asigurarea facilităţilor şi mobilierului de bază, aproximativ 82 grădiniţe;
  • Dezvoltarea profesională a resurselor umane din grădiniţe
  • dezvoltarea aptitudinilor personalului angajat (manageri, educatori, administratori şi alte tipuri de personal) aproximativ 35.000 cadre didactice, în vederea unei schimbări de atitudine faţă de educaţia copilului şi faţă de comunicarea cu acesta şi cu părinţii;
  • elaborarea de şapte module de formare pentru toate categoriile de personal din grădiniţe pentru susţinerea aplicării perspectivei integrate asupra dezvoltării copilului: educaţie, îngrijire, protecţie şi a aplicării adecvate a curriculumului pentru educaţia timpurie;
  • Dezvoltarea capacităţii grădiniţei de a oferii servicii de calitate
  • dotarea a peste 13800 grădiniţe cu materiale de învăţare-predare, jocuri educaţionale şi alte materiale pentru educaţia timpurie;
  • stabilirea reţelei de Centre de Resurse pentru Educaţie şi Dezvoltare (CRED), aproximativ 318 centre, câte unul în fiecare oraş. Reţeaua CRED va oferi o serie de servicii (programe de formare şi consiliere pentru părinţi, organizarea de evenimente publice la care să participe comunitatea locală şi iniţierea de parteneriate locale, promovarea proiectelor pentru integrarea familiilor dezavantajate şi a copiilor cu nevoi educaţionale special);
  • înfiinţarea unor servicii specifice pentru copiii între 0-6/7 ani cu cerinţe educaţionale speciale, respectiv crearea unor camere speciale (aproximativ 47 de camere polisenzoriale, câte una la nivelul fiecărui judeţ).
Centrul din oraşul Sîngeorz-Băi are ca misiune furnizarea serviciilor integrate de educaţie, îngrijire şi protecţie a copiilor sub şapte ani din localitate, în colaborare cu părinţii, cadrele didactice specializate, alţi adulţi cu responsabilităţi în acest sens, precum şi servicii de formare, informare, diseminare, consiliere, atât pentru părinţi sau familii, cât şi pentru resursele umane din unităţile de educaţie timpurie sau comunitate. Toate acestea vor fi posibile cu sprijinul educatoarelor voluntare care fac parte din echipa CRED: inst. Daniela Cordoş, ed. Ana-Maria Sohorca şi prof. Anca Avram, sub coordonarea directoarei G.P.P., Daniela Filipoiu.
La eveniment au participat, în calitate de invitaţi şi parteneri, prof. Olivia Duicu, inspector şcolar general adjunct, prof. Emiliana Chira, inspector de specialitate pentru învăţământul preşcolar, prof. Ion Costea, inspector pentru activităţi educative, prof. Macedon Retegan, inspector de sector, prof. consilier Luciana Sidor, Centrul Judeţean de Asistenţă Psihopedagogică Bistriţa-Năsăud, prof. Iuliana Moldovan, metodist la Casa Corpului Didactic Bistriţa-Năsăud. Administraţia oraşului a fost reprezentată de primarul Roland Venig şi de viceprimarul Maxim Pop, care s-au angajat să sprijine buna funcţionare a centrului, pentru ca să beneficieze toţi membrii comunităţii de activităţile ce se vor derula aici. Dintre partenerii locali implicaţi în proiect şi prezenţi la eveniment pot fi amintiţi: directorul Zina Szabo şi directorul adj. Raveca Gaveniuc, Şc. Gen. „A. P. Alexi”, directorul Dan Strugar şi directorul adj. Victoriţa Croitor, Liceul Teoretic „Solomon Haliţă”, asistentă şefă Tana Ţucui, Creşa de copii, Ana Cîrcu, Direcţia de asistenţă socială, directorul Maxim Dumitraş, Muzeul de Artă Comparată, directorul Florin Hodoroga, Casa de Cultură, medic primar medicină generală Olga Pintea, Dispensarul Uman, şeful poliţiei Sorin Harapaşcu, ing. Tudor Tomi, Ocolul Silvic Cormaia-Anieş, preot Nicolae Jarda, Biserica Greco-catolică, Maxim Pop, Biserica Penticostală, prof. Alexandra Căluşeriu, preşedintele Comitetului de părinţi.
Profesoara Rodica Brănişteanu, în calitate de expert CRED pentru judeţul Bistriţa-Năsăud, a oferit asistenţei date despre misiunea, viziunea, valorile şi cultura organizaţiei la nivel local şi naţional. După alocuţiunile invitaţilor, cei prezenţi au vizitat centrul şi localul grădiniţei, după care au asistat la un scurt moment folcloric, prezentat de câteva educatoare în colaborare cu membrii ai Ansamblului Folcloric „Păuniţa” al Casei de Cultură din localitate, care, în organizarea coregrafică a profesorului Florin Hodoroga, au încântat asistenţa cu o suită de dansuri populare de pe Valea Someşului.

prof. Daniela FILIPOIU
director G.P.P, Sîngeorz-Băi


Critica modernizării societăţii româneşti din perspectiva curentelor tradiţionaliste

Promulgarea Constituţiei din 1866 şi obţinerea independenţei în 1878 au pus în faţa teoreticienilor vieţii sociale şi a oamenilor politici problema dezvoltării naţionale. S-au cristalizat două direcţii generale: prima se referea la punerea accentului pe industrializare şi urbanizare, pentru schimbarea radicală a societăţii româneşti, inspirată din experienţa Europei Occidentale, iar a doua se baza pe tradiţia României de ţară agricolă, accentuând menţinerea structurilor sociale şi a valorilor tradiţionale.
Primele poziţii critice coerente, organizate, privind cursul pe care îl luase societatea românească au fost exprimate de un grup de tineri din Iaşi care studiaseră la universităţi din Occident şi care erau dornici să ridice viaţa culturală şi intelectuală din România la nivel European. Astfel, a luat fiinţă, în 1863, o societate care să le propage ideile şi să câştige sprijinul opiniei publice, numită Junimea. Dintre cei care au pus bazele Junimii îi amintim pe Vasile Pogor, Petre Carp, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi şi Titu Maiorescu. Astfel, Iaşul, care-şi pierduse întâietatea prin stabilirea capitalei Principatelor Unite la Bucureşti, dobândeşte prestigiu cultural, Junimea concentrând în rândurile ei pe cei mai talentaţi şi instruiţi reprezentanţi ai tinerii generaţii.
Junimiştii au recunoscut meritele predecesorilor. Generaţia paşoptistă a avut un rol decisiv în procesul de modernizare a societăţii româneşti, de construire a identităţii naţionale, atât prin participarea activă la viaţa politică a ţării, cât şi prin cultură, mai ales prin literatura originală, cu specific naţional. Paşoptiştii, „oamenii începutului de drum” (Paul Cornea), au întemeiat literatura română modernă, au asimilat romantismul, preluând şi elementele neoclasice şi iluministe, au fondat speciile şi genurile în literatura română, au folosit sursele de inspiraţie specifice secolului romantic (istoria, folclorul, natura), au descoperit poezia populară, valorificând în literatura cultă resursele expresive ale limbii populare.
Epoca de întemeiere (1821-1860) este privită de noua generaţie de intelectuali dintr-o perspectivă critică, decurgând din exigenţa modernizării profunde, reale a culturii române. Fără să renunţe la idealul unităţii naţionale, noua generaţie îl impune cu alte mijloace, urmărind calitatea modernizării şi sincronizării europene prin mari creatori. Exigenţele junimiştilor vizau un climat de seriozitate, de temeinicie şi de competenţă profesională. În toate domeniile culturii întemeiate de paşoptişti, junimiştii provoacă schimbări majore:
  • în domeniul limbii, combat latinismul iniţiat de corifeii Şcolii Ardelene şi continuat de urmaşii acestora, August Treboniu Laurian şi Timotei Cipariu; susţin modernizarea alfabetului latin şi ortografia fonetică, pledând totodată pentru împrumuturile neologice strict necesare din limbile romantice;
  • în domeniul cultural, susţin timp de 17 ani cicluri de conferinţe („prelecţiuni populare”) pe teme de istorie, filozofie, literatură, alte arte, prin care familiarizează auditoriul cu noile idei din spaţiul cultural european, impunând un nou tip de discurs public, de ţinută academică, în contrast cu oratoria practicată până atunci, pregătind un public avizat;
  • în domeniul literaturii, îşi propun să realizeze o antologie a poeziei române, proiect eşuat, dar ideile esenţiale ale discuţiilor privind selecţia şi criteriile poeticităţii textelor se concretizează în studiul lui Titu Maiorescu, „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, reper teoretic fundamental; de asemenea, înlocuiesc criteriul cultural în aprecierea creaţiei literare prin criteriul estetic, resping mediocritatea şi veleitarismul, promovând valorile certe, judecate după originalitatea viziunii şi realizarea artistică.
Influenţa pe care Junimea a exercitat-o asupra vieţii culturale româneşti s-a datorat în mare măsură lui Titu Maiorescu. Acesta a fost cel care a dat expresie incisivă rezervelor junimiştilor faţă de direcţia de dezvoltare pe care o luase România modernă, rezerve pe care şi le-a rezumat în celebrul dicton - formă fără fond. Totodată, a descoperit numeroase neconcordanţe fundamentale între structura socială a României contemporane şi instituţiile sale. În concepţia sa, existau doar două clase sociale în societatea românească, moşieri şi ţărani. Acesta nega existenta celei de-a treia stări, burghezia. Pentru el, faptul că România nu avea o burghezie constituia motivul pentru care sistemul constituţional i se părea ineficient.
La sfârşitul sec. al XIX-lea, au apărut tot mai multe curente agrariene care împărtăşeau ideile junimiştilor. Cel mai puternic şi mai dinamic dintre aceste curente agrariene este reprezentat de semănătorism, care se învârtea în jurul săptămânalului cultural „Semănătorul”. La fel ca şi junimiştii, aceştia susţineau faptul ca România o luase pe o direcţie greşită, aceea a liberalismului burghez, care se nu se încadra cu experienţa sa istorică. Principalul animator al semănătorismului a fost istoricul Nicolae Iorga. La baza teoriei lui Iorga a stat credinţa că schimbarea nu trebuie să se producă brusc pentru a fi durabilă, ci treptat. El susţinea că orice ruptură de tradiţie nu se putea face decât în defavoarea naţiunii, deoarece fiecare popor trebuie să se dezvolte în spiritul naţional.
În anul 1903, schimbă titlul revistei cu o literă, devenind acum „Sămănătorul“, influenţând contaminând această revistă cu dinamismul şi înflăcărarea spiritului său şi angrenând-o în diverse lupte, ce îi vor spori autoritatea în presa vremii. Sămănătorismul pune accent pe trecutul istoric şi pe frumuseţile folclorului, pe natură ca sursă de inspiraţie, asociată lumii satului. Istoria, natura, folclorul, opoziţia sat-oraş, înrădăcinarea şi dezrădăcinarea unor termeni populează literatura semănătoristă. În proză sunt elemente semănătoriste în povestirile de început sadoveniene, iar în poezie acestea sunt întâlnite la Ştefan Augustin Doinaş, Alexandru Vlahuţă sau Octavian Goga.
În ciuda acestor critici vehemente, în primul rând faţă de generaţia paşoptistă, care, în opinia sa, era o generaţie de romantici şi visători naivi care considerau poporul român suficient de matur pentru a îndura orice fel de inovaţie socială, Iorga recunoştea imposibilitatea întoarcerii la stadiul anterior. Astfel, Iorga întruchipa în mod evident spiritual semănătorismului, iar când şi-a dat demisia din funcţia de director al revistei, în 1906, curentul a început să se dizolve lent. În 1910 acesta încetase să mai reprezinte o forţă semnificativă în viaţa intelectuală.
Contemporan cu semănătorismul a fost poporanismul. În acest sens, „Viaţa Românească” a căutat să îndrepte atenţia scriitorilor cu precădere asupra conţinutului social al lumii ţărăneşti. Încă înainte de apariţia revistei, în martie 1906, sub direcţia lui C. Stere şi Paul Bujor, G. Ibrăileanu, viitorul ei ideolog literar, scria într-un articol (Poporanismul), publicat în „Curentul nou” (nr. 3) din Galaţi (1905-6): „Trebuie să fim tărănişti nu pentru că ţăranul e pitoresc (dacă ar fi boierul, am fi boierişti!), ci pentru că avem de plătit către ţăran o datorie enormă”. Mult mai târziu, în articolul „După 27 de ani”, apărut în „Viaţa românească”, Ibrăileanu aminteşte că, într-un timp „când se criticau formele nouă, introduse în veacul trecut, se regretă vechiul regim şi se admiră ţăranul patriarhal ca o rămăşiţă a vremurilor lui Mihai şi Ştefan”; publicaţia ieşeană „vedea în ţăran altceva: ţăranul social, ţăranul sărac, ţăranul care are nevoie de reforme, de ridicare, de transformare”. Satului-muzeu naţional, satului-arhivă folclorică din literatura semănătoristă, „Viaţa românească” i-a opus, pragmatic, satul măcinat de mizerie, plin de contradicţii, satul ce se cerea smuls din înapoiere. Astfel, discreditând romantismul semănătorist minor şi retrograd, revista ieşeană a promovat un realism social, critic, şi un romantism vizionar, mesianic.
Termenul de „poporanism” a fost introdus în limba română de Constantin Stere. Fiul unui latifundiar din Basarabia, viitorul director al „Vieţii româneşti” s-a înrolat, din fragedă tinereţe, la Chişinău, în mişcarea narodnica. Arestat pentru participare la un complot, el a petrecut aproape zece ani în închisori ruseşti şi în nordul Siberiei. Venit, în 1893, dincoace de Prut, a început numaidecât o activitate publicistică în favoarea narodnicismului, prezentat în „Adevărul”, apoi în „Evenimentul literar”, sub denumirea de poporanism. Sub influenţa sa, o seamă de intelectuali de la conducerea partidului socialist au trecut în partidul liberal. Mai târziu, în 1907-1908, Stere îşi expune concepţia pe larg, într-un amplu studiu din „Viaţa românească”, „Social-democratism sau poporanism?”. Susţinând că, în ţările cu economie agrară, socialismul marxist nu avea cum să se realizeze, de vreme ce nu există industrie şi, implicit, nici proletariat, doctrinarul poporanism credea posibilă, în schimb, înfăptuirea în România a unui socialism ţărănesc.
Asupra literaturii, concepţia lui Stere nu a avut prea mari influenţe directe. Din tot sistemul ei de judecăţi, Ibrăileanu, promotorul literar al poporanismului, a reţinut doar ideea orientării către popor, spre sat, spre ţăran. Adepţi şi înfăptuitori ai acestei orientări au devenit, dintre scriitorii mai de seama: Sadoveanu, Goga, Agârbiceanu, Gala Galaction, adică scriitori care colaborau şi la alte publicaţii semănătoriste sau a căror literatură are tangenţe cu cea din publicaţiile respective, aşa încât aceştia puteau fi revendicaţi de ambele grupări. Obiectiv, aceştia au fost mai aproape de „Viaţa românească” decât de „Semănătorul” (aparţin mai mult poporanismului decât semănătorismului). A delimita astfel semănătorismul de poporanism, pe baza literaturii produse sub impulsul sau în atingere cu aceste curente, este imposibil. Ideologiile curentelor sunt diferite, literatura lor bună este una şi aceeaşi, nealterată nici de naţionalismul îngust al Semănătorului, nici de poporanismul politic. Acest val al literaturii realiste şi mesianic-romantice, care îşi are izvorul în „Dacia Literară”, include şi contribuţia „Luceafărului”, revista care, prin doctrina şi prin realizările literare (datorate îndeosebi lui O. Goga şi I. Agârbiceanu), a fost un fel de „Viaţa românească” a Transilvaniei.
Stere şi poporaniştii erau pe punctual de a realiza două dintre scopurile lor principale - votul universal şi reforma agrară, când a izbucnit primul război mondial, care a determinat Partidul Liberal, care sponsorizase ambele măsuri, să-şi amâne acţiunile în acest sens. Poporanismul avea să iasă din război mai puternic decât oricând sub forma ţărănismului, care propune viziunea unui stat ţărănesc, sprijinita de Partidul Naţional Ţărănesc, iar Constantin Stere avea să joace un rol crucial în ambele.
În perioada interbelică, existau două grupări largi, diametral opuse: europeniştii, care erau convinşi că modernizarea României trebuia să se facă prin dezvoltarea industriei, şi tradiţionaliştii, care subliniau caracterul agrar al României.
Dintre toate curentele tradiţionaliste din perioada interbelică, niciunul nu a avut o influenţă mai mare asupra vieţii culturale sau intelectuale şi nu a contribuit mai mult la dezvoltarea naţionale a României decât cel creat de fondatorii revistei „Gândirea”. Gândiriştii erau dornici să-şi comunice ideile proprii într-o formă complet modernă. Aceste preocupări şi nu o ideologie specifică a conferit coeziune cercului de la Gândirea. Gândirismul se naşte în jurul revistei „Gândirea”, apărută la Cluj, în 1921, sub direcţia lui Cezar Petrescu. După un an, revista se mută la Bucureşti, în fruntea ei fiind acum Nichifor Crainic, principalul ideolog al mişcării. Aceştia urmăresc evidenţierea factorilor spirituali ai neamului, între care religia ortodoxă este considerată a fi esenţială. Ei adaugă specificităţii naţionale, factorul spiritual, credinţa ca element esenţial al sufletului ţărănesc. De asemenea, valorifică miturile şi credinţele. În contradicţie cu teoria lovinesciană a imitaţiei şi sincronismului, pentru ideologul de la „Gândirea”, orientarea spre Occident este greşită, dat fiind faptul ca noi aparţinem, geografic şi religios, Orientului. Gândiriştii cultivau, în spirit tradiţionalist, elementul etnic şi prezintă în mod idealizat peisajul autohton. Asemenea idei au atras, în jurul revistei „Gândirea”, poeţi remarcabili, cum ar fi: Ion Pillat, V. Voiculescu, Adrian Maniu, G. Bacovia, I. Minulescu şi alţii, dar şi scriitori ca Eliade, Sadoveanu, I. Teodoreanu, Călinescu.
Nichifor Crainic (1889-1972) a fost reprezentantul unuia dintre cele două curente principale din cadrul cercului Gândirea. El punea accentul pe spiritualitatea ortodoxă care diferenţiază tipul lui de autohtonism de semănătorism şi poporanism, care puseră accentul pe mijloacele culturale respective, economice, de regenerare naţională. Teoriile lui Crainic au reprezentat sufletul gândirismului.
Reprezentantul de frunte al celuilalt curent principal din cadrul cercului de la „Gândirea” a fost Lucian Blaga (1895-1961). El şi colegii săi romancieri recunoşteau contribuţia pe care o avusese ortodoxia în trecut la viaţa culturală şi spirituală a României, dar şi-au extins investigaţiile şi la sufletul popular, aşa cum era el prezentat în folclor şi mitologie. Blaga a avut o modalitate de abordare mai europeană a caracterului naţional şi a căilor de dezvoltare decât Crainic.

prof. Antoniu Cristian ILOVAN
Gr. Şc. Telciu


Pământul şi viaţa

Când zeii au făurit omenirea,
au hărăzit oamenilor moartea.
Viaţa veşnică au păstrat-o pentru ei!
Tableta a X-a, Epopeea lui Ghilgameş

De-a lungul istoriei, toate civilizaţiile s-au întrebat cum a apărut viaţa. Babilonienii, vechii chinezi ori indieni aveau propriile credinţe în legătură cu felul cum a apărut viaţa. Mai târziu, filozofii greci au îmbrăţişat ideea că viaţa a apărut spontan, la momentul potrivit, ideea generaţiei spontanee (vieţuitoare fără părinţi, fără ascendenţi) fiind preluată şi de gânditorii din Evul Mediu: Newton, Descartes, Bacon. Folosirea primului microscop în secolul al XVII-lea a condus la ideea că microorganismele sunt prezente peste tot, că ele se multiplică, se dezvoltă şi evoluează şi chiar dacă se făceau experimente cu celule, ideea generaţiei spontanee tot nu a fost abandonată. Abia mai târziu (după 1850), experimentele de sterilizare făcute de Pasteur au condus la ideea că viaţa trebuie să aibă un început şi că acest început ar trebui explicat mai degrabă de chimişti, decât de biologi, sau că la aflarea răspunsului trebuie să-şi dea mâna toţi oamenii de ştiinţă. Experimentele lui Pasteur au dus la abandonarea ipotezei generaţiei spontanee şi apariţia teoriei evoluţioniste, odată şi cu publicarea lucrării lui Charles Darwin „Originea speciilor” în 1856. O serie de experimente finalizate de Pasteur în 1864 l-au făcut pe acesta să tragă concluzia scurtă că Omne vivum ex ovo, adică viaţa provine din ouă şi, de aici provine legea biogenezei, atribuită lui Pasteur: nici o fiinţă vie (micro sau macroscopică) nu poate proveni din nimic, fără părinţi cu care să se asemene.

Reţetă pentru viaţă din Evul Mediu: pune o haină murdară într-un vas, adaugă spice de grâu, lasă la fermentat 21 de zile şi în vas vor apărea mulţi şoareci...

Nu există un model standard unanim acceptat al apariţiei vieţii pe Pământ. Mai există şi alte concepţii despre apariţia vieţii, cum ar fi ipoteza creaţionistă, conform căreia o putere divină ar fi creat fiinţele vii, sau ipoteza apariţiei germenilor vieţii de pe alte planete prin ciocnirea Pământului cu meteoriţi care au adus aceşti germeni (ipoteză numită panspermie). Analizând datele de care dispun oamenii de ştiinţă în prezent, câteva idei, se pare, sunt la baza teoriei apariţiei vieţii. Am să amintesc câteva. Planeta pe care locuim noi are o anumită mărime şi este plasată la o distanţă de Soare ce permite apei lichide să existe şi vaporii de apă se află pretutindeni. Prezenţa atmosferei protejează suprafaţa Pământului de radiaţiile cosmice foarte puternice. Acest lucru se întâmplă acum, dar atmosfera noastră nu a fost dintotdeauna aşa cum o ştim acum. Din cei 4,5 miliarde de ani, cât se estimează că ar fi vârsta Pământului, primul miliard de ani din viaţa acestuia nu a fost unul tocmai liniştit. Unii teoreticieni sugerează faptul că atmosfera primară era formată din metan, amoniac, apă, hidrogen sulfurat, mono şi dioxid de carbon, şi în cantitate mică, oxigen şi ozon (era un mediu reducător, anaerob, fără aer). În asemenea atmosferă, descărcările electrice au putut duce la formarea de aminoacizi, moleculele vieţii. În sprijinul acestei ipoteze vine experimentul Miller-Urey (1953, Chicago University) care a simulat condiţiile presupuse ale atmosferei primare a Pământului şi a studiat evoluţia acesteia când a fost supusă unor descărcări electrice. (Pentru respectarea adevărului istoric, trebuie să precizez că experimentul Miller-Urey este varianta modernă a unui experiment propus de biochimistul rus Alexander Ivanovich Oparin, numit deseori şi Darwin al secolului XX). La sfârşitul experimentului s-a putut constata că din molecule anorganice au apărut molecule organice în urma unor reacţii chimice. În sprijinul ipotezei că în urmă cu 3,5 miliarde de ani apăreau pe Pământ primele molecule organice, stau mărturie fosilele de stromatolite (alge albastre) găsite. În următorul miliard de ani din viaţa Pământului algele albastre au fost cele care au schimbat atmosfera primară în ceea ce avem astăzi, adică o atmosferă oxidantă, bogată în oxigen, în care putem trăi noi ca fiinţe mai evoluate. Prin fotosinteză, aceste alge au transformat dioxidul de carbon în oxigen sub influenţa luminii solare, producând ceea ce azi numim „marea oxidare” sau „catastrofa oxigenului”. Se cunosc peste 7500 de asemenea specii de alge, din care aş aminti doar spirulina pe care am folosit-o şi eu ca supliment alimentar, iar multe altele folosite pentru proprietăţile lor terapeutice. Faptul că s-au găsit fosile din aceste alge primitive peste tot pe Pământ demonstrează că, deja, în urmă cu 2,5 miliarde de ani, viaţa era răspândită pe tot Pământul. Totuşi, primele 4 miliarde de ani din viaţa Pământului sunt puţin cunoscute, dovezile (fosilele) fiind relativ puţine. Cunoscută şi ca era precambriană, aceasta cuprinde erele hadeană, arhaică şi proterozoică. Din ultima perioadă a precambrianului s-au găsit fosilele unor mici vieţuitoare clasificate ca meduze, moluşte, spongieri etc., iar din acestea Charnia este considerat ca fiind primul organism pluricelular complex. Conform teoriei lui Darwin, în timpul unei generaţii se pot produce mici schimbări şi ele sunt perfect normale, dar acestea se pot amplifica pentru un interval mare de timp ducând la schimbări esenţiale care pot duce la noi specii. Doi factori majori pot duce la asemenea schimbări: selecţia naturală şi adaptarea la mediu. Aşa trebuie să se fi întâmplat şi acum 500 de milioane de ani, odată cu trecerea la perioada cambriană, când s-a produs aşa numita „explozie cambriană”. Exceptând câteva forme enigmatice care pot sau nu să reprezinte animale, toţi strămoşii animalelor moderne par să aibă reprezentanţi în Cambrian şi majoritatea, cu excepţia bureţilor, par să aibă originea imediat după sau înaintea începutului perioadei. Multe tipuri dispărute şi animale ciudate care au relaţii neclare cu celelalte clase de vieţuitoare sunt prezente în Cambrian. Apariţia „bruscă” a unei faune atât de diverse într-o perioadă scurtă de timp raportată la întinderea temporală a evoluţiei Pământului a fost numită explozia cambriană. În ultimii 50 de ani s-au descoperit numeroase exemple de faună pre-cambriană, dar legătura acestora cu fauna din Cambrian nu este clară. Cambrianul a fost o eră a înarmării, când toate speciile şi-au perfecţionat „armele”, când au apărut şi prădătorii. Încă nu există o explicaţie pentru toate aceste salturi, dar pot fi câteva ipoteze: creşterea nivelului oxigenului în atmosferă, creşterea vitezei de mişcare a plăcilor tectonice, o schimbare în mişcarea orbitală a Pământului.
O teorie acceptată de mulţi oameni de ştiinţă afirmă că Sistemul Solar s-a format în urma exploziei unei supernove, fenomen ce a dat naştere unui nor de praf, o nebuloasă, care, datorită gravitaţiei începe să se concentreze în jurul unui punct ce devine din ce în ce mai fierbinte şi care va fi Soarele nostru. Din restul de fragmente au început să capete formă planetele, dar procesul a durat aproximativ 1 miliard de ani. Dacă ar fi să condensăm istoria Pământului în 12 ore, adică cele 4,5 miliarde de ani, am constata că primele trei ore (primul miliard de ani) din viaţa Pământului au fost cele mai furtunoase, cele mai dramatice şi mai spectaculoase, dar în jurul orei 3, am vedea că Pământul are o crustă solidă, adică s-au format rocile. În jurul orei 4 în oceane apăruseră primele microorganisme. De la ora 4 până la ora 10:30 viaţa s-a desfăşurat numai în ocean şi este ceea ce numim azi era precambriană. La ora 10:30 se produce acea explozie cambriană, când vieţuitoare complexe au părăsit oceanul, păşind pe uscat. Istoria oamenilor începe în ultimele 10 secunde din perioada de 12 ore considerată a fi toată istoria Pământului. Deşi omul este atât de tânăr comparativ cu alte vieţuitoare, el este cel care a reuşit să părăsească planeta, să cerceteze şi să cucerească noi frontiere. Fosilele găsite în ultima vreme ne ajută să reconstituim istoria ultimilor 500-600 de milioane de ani şi urmele duc la concluzia că Pământul a trecut prin câteva crize. Prima criză, explozia cambriană a dat naştere erei primare (Paleozoic), ce s-a întins de la –570 milioane de ani la –235 milioane de ani, eră caracterizată prin trecerea de la vieţuitoare mici, modeste (bacterii, alge, meduze), fără schelet, la vieţuitoare cu carapace de protecţie şi cu schelet, ce au lăsat urme în straturile geologice ale Pământului. A doua criză a generat era secundară (Mezozoic, de mijloc) (de la –235 milioane de ani la –65 de milioane de ani) şi este caracterizată de dominaţia reptilelor uriaşe, care stăpâneau deopotrivă uscatul, oceanele şi aerul, şi de coniferele străvechi. Era terţiară (Neozoic) are ca punct de plecare dispariţia dinozaurilor, acum 65 de milioane de ani şi începutul procesului de înălţare a munţilor tineri: Alpii, Anzii, Himalaya. Predomină plantele cu flori şi animalele cu sânge cald, păsări şi mamifere. Dacă primele două ere pot fi considerate calme din punct de vedere geologic, era terţiară a fost destul de zbuciumată. Locul dinozaurilor a fost luat de mamifere, acestea cunoscând o mare diversificare şi reînnoire, fapt ce a dat şi numele erei terţiare ca eră a mamiferelor, culminând cu apariţia celui mai evoluat mamifer: omul, cele mai vechi schelete de Homo sapiens sapiens (strămoşul nostru direct) găsite având vârsta de 90000 de ani.
Geologii au decis ca era cuaternară să înceapă cu momentul apariţiei primilor oameni şi, chiar dacă se mai discută care să fie momentul de început, cercetătorii s-au pus de acord că primele fiinţe care par să fie oameni sunt australopitecii, care au o vechime de 3-3,5 milioane de ani. Între timp au fost găsite fosile de oameni preistorici pe arii tot mai extinse de pe Pământ, lucru ce ne face să credem că aceştia erau destul de răspândiţi şi destul de numeroşi, probabil în jur de un milion acum 40000 de ani, după estimările cercetătorilor. Credem astăzi că ei au învăţat să folosească focul, să-şi îngroape morţii şi chiar să practice forme primitive de artă. Explozia demografică a speciei umane urmată şi de explozia dezvoltării tehnologice au făcut ca omul modern să se gândească serios la cucerirea de noi teritorii în sistemul solar capabile să susţină această specie nouă aflată într-o continuă expansiune.

prof. Elena NĂSTASE
Şc. Gen. „Avram Iancu”, Bistriţa


Valea Sălăuţei. Poziţia geografică şi influenţa sa în peisaj

Aşa cum este descrisă în literatura de specialitate, „Valea Sălăuţei, când îngustă, adâncă şi plină de repezişuri, când deschisă, cu ape domoale şi tulburi de bulboane, luminată de soare pe şesurile prunduite, ocupate de aşezări şi căi de comunicaţie, joacă rol de răspântie geografică între Vulcanicii nordici si Munţii Rodnei“
Valea Sălăuţei este situată în nordul ţării, marile unităţi de relief în care se încadrează fiind zona montană şi submontană a Carpaţilor Orientali, aferentă grupei nordice şi Depresiunea Colinară a Transilvaniei.
Valea Sălăuţei în sectorul său superior şi mediu se constituie ca limită geologică şi geomorfologică între Munţii Rodnei şi Munţii Ţibleşului, mai exact limita vestică a cristalinului Rodnei şi limita estică a eruptivului terţiar al Ţibleşului. În sectorul inferior, Sălăuţa străbate regiunea nord-vestică a Depresiunii Colinare a Transilvaniei. În acest sector, la vest de Sălăuţa, colinele sunt numite Dealurile Suplaiului, având înălţimi de 400-700 m, în timp ce colinele din est poartă denumirea de Dealurile Năsăudului, cu înălţimi de 500-800 m.
Sălăuţa îşi are izvoarele din sudul Pasului Şetref (818 m) şi de sub Vârful Ştefăniţei (1182 m), fiind cunoscută în acest sector sub denumirea de Valea Lazului. Această denumire o păstrează până la confluenţa cu Frumuşica, după care poartă numele de Sălăuţa. Are o lungime de 41,9 km, un bazin cu o suprafaţă de 416 km², colectând afluenţi atât de pe versantul vestic al Munţilor Rodnei (pâraiele Fundoaia, Valea Repede, Strîmba, Telcişor), cât şi de pe versantul estic al Munţilor Ţibleş (pâraiele Fiad şi Bichigiu), vărsându-se apoi în Someşul Mare în perimetrul localităţii Salva.
Configuraţia generală a văii este influenţată în special de structura, litologia şi morfologia unităţilor pe care le străbate Sălăuţa. Direcţia de curgere a râului este aproximativ N-S, în cadrul văii alternând mici sectoare de îngustare cu bazinete de eroziune, în care s-au construit aşezările umane Dealu Ştefăniţei, Romuli, Telciu, Coşbuc şi Salva.
În zona de obârşie, valea se prezintă ca un larg bazin, cu un nivel de luncă suspendată în aria localităţii Dealu Ştefăniţei. În aval de această zonă, valea se îngustează până în apropierea localităţii Romuli, unde se lărgeşte din nou, fiind caracterizată de un nivel extins de luncă. Valea înregistrează apoi caracterul de chei în sectorul dintre Romuli şi Fiad, cu versanţi abrupţi, cu dese rupturi de pantă în talveg, datorate prezenţei gresiilor cu duritate ridicată. La sud de acest sector apare un alt bazinet de eroziune, în care s-a constituit localitatea Telciu. Aici valea este foarte largă, râul formează numeroase meandre şi are o luncă extinsă, ce se prelungeşte mult în lungul confluenţei cu Telcişorul, principalul afluent al Sălăuţei. Urmează un nou sector de îngustare a văii pe o lungime de aproximativ 5 km, după care se deschide larg bazinetul de la Coşbuc, unde Sălăuţa are o luncă bine dezvoltată şi se consemnează prezenţa teraselor. Valea se închide din nou, într-un ultim defileu, pentru ca la nord de localitatea Salva să se lărgească tot mai mult spre confluenţa cu Someşul Mare.
În zona de întrepătrundere a văii tectonice a Someşului Mare cu Valea Sălăuţei, extensiunea luncii este maximă, având o lăţime de 800-900 m şi fiind destinată culturilor agricole.
Profilul transversal al Văii Sălăuţei demonstrează că versantul stâng, respectiv limita vestică a Munţilor Rodnei, are pante mai accentuate decât versantul drept, deşi caracterele de defileu sau de bazinet de eroziune sunt păstrate de ambii versanţi, la fel ca şi nivele de terasă. În apropiere de confluenţa cu Someşul Mare, se pot observa trei nivele de terasă, cea mai extinsă fiind cea situată la 8-10 m deasupra luncii. Această primă terasă a Sălăuţei poartă denumirea de „podirei “şi este caracterizată de prezenţa ariilor de supraumectare numite „la mocirle”.
Luată în ansamblu, valea este în general asimetrică, deşi are un caracter consecvent. La sud de Telciu însă, direcţia de cădere a stratelor nu mai este conformă cu direcţia de curgere a râului, rezultând astfel sectoare de vale puternic asimetrice, cu caracter subsecvent.
Relieful cu altitudini ridicate şi orientarea sa faţă de principalele sisteme barice are o influenţă hotărâtoare asupra distribuţiei maselor de aer şi a mersului vremii.
Condiţiile climatice au un impact considerabil aspra peisajului geografic, determinând formarea unor unităţi naturale bine conturate. Clima baltică şi oceanică este condiţionată de poziţia geografică a zonei studiate în cadrul celor două areale de influenţă, de expoziţia versanţilor şi de altitudine. Prin poziţia sa geografică, Valea Sălăuţei se încadrează în sectorul cu climă continental-moderată, remarcându-se două zone climatic: una de dealuri în partea de sud-vest, caracterizată printr-un climat cu slabe diferenţieri de la vest la est, şi una de munte. Relieful muntos înalt condiţionează schimbări importante ale valorilor tuturor parametrilor climatici, respectiv temperatură, precipitaţii, presiune atmosferică etc., care cresc cu altitudinea pe distanţe foarte mici. Pe de altă parte, fragmentarea reliefului determină o serie întreagă de nuanţe climatice şi topoclimatice legate de văi, versanţi, bazinete. Lanţurile muntoase ce înconjoară Valea Sălăuţei o adăpostesc faţă de influenţele negative ale Crivăţului. Mai mult, se fac simţite masele de aer ce vin dinspre vest şi nord-vest, care de obicei sunt umede şi relative calde.
Precipitaţiile atmosferice au o repartizare neuniformă, în funcţie de altitudinea şi de expoziţia versanţilor. Cantitatea medie anuală de precipitaţii este de circa 800 mm/an.
Temperatura, alături de precipitaţii, influenţează dispunerea şi dezvoltarea vegetaţiei. Aceasta depinde şi de expoziţia versanţilor şi de natura rocii. Astfel, în cadrul Văii Sălăuţei, apare o vegetaţie specifică, predominant forestieră. În zona montană, pădurile sunt de amestec: răşinoase (brad, molid şi fag). Acestea coboară uneori până la 800 m, iar în unele areale chiar până la 450-500 m, în corelaţie cu zonele de îngustare a văii. Etajul fagului formează, de cele mai multe ori, păduri întinse şi chiar pe alocuri se adaugă arbori ca: paltin, frasin, tei, mesteacăn, plop, stejar, gorun, sălcii etc. La altitudini joase, în lunca Sălăuţei se întâlnesc: aninul negru şi aninul alb, iar vegetaţia ierboasă este alcătuită în general din graminee.
Urmele trecutului ne dovedesc că Valea Sălăuţei a fost locuită din timpuri străvechi de triburile dacice, care se ocupau cu păstoritul şi agricultura. Putem spune că tocmai datorită poziţiei geografice favorabile în cadrul celor două unităţi montane, Rodnei şi Ţibleş, care au constituit adăpost împotriva năvălitorilor, dar şi datorită existenţei surselor de alimentare cu apă, Valea Sălăuţei a devenit intens antropizată.
Localităţile din lungul Văii Sălăuţei au o tipologie specific văilor montane: sate de tip linear, dispuse paralel cu cursul Sălăuţei şi sate compacte, adunate, constituite în sectoarele largi ale văii, respectiv în bazinetele de eroziune, pe podurile de terasă ale Sălăuţei.
Valea Sălăuţei fiind una din cele mai vechi căi de legătură între Ţara Năsăudului şi cea a Maramureşului, a dus la dezvoltarea căilor de comunicaţie. Fiind o zonă de exploatare a lemnului, s-au creat numeroase drumuri forestiere. Cu timpul, această industrie a luat amploare şi, astfel, s-a ajuns la modernizarea şoselei principale, luând fiinţă DN 17C, care se desprinde de la Bistriţa pe Valea Someşului Mare, pătrunde pe Valea Sălăuţei trece peste Pasul Şetref, în Depresiunea Maramureşului. Această şosea urmăreşte cursul Sălăuţei, făcându-şi loc când la stânga, când pe dreapta acesteia. Pentru traversarea ei s-au construit numeroase poduri. În decursul timpului, reţeaua de drumuri a fost completată de o reţea feroviară, calea ferată Salva- Vişeu, care a fost dată în funcţiune în anul 1949. Această cale ferată urcă treptat pe panta dealurilor, de pe malul stâng al Sălăuţei, respectiv Munţii Rodnei, iar din localitatea Telciu încep să se desfăşoare numeroase viaducte. Acestea sunt adeseori curbate şi amplasate la înălţimi ameţitoare pe piloane albe. Calea ferată Salva-Vişeu este una dintre cele mai dificile, dar în acelaşi timp şi una dintre cele mai pitoreşti linii de cale ferată din ţară.
Introducerea acestor căi de comunicaţie a facilitat valorificarea resurselor turistice bogate ale zonei studiate.

prof. Daniela ILOVAN
Şc. Gen. Romuli