Februarie 2017

A învăţa şi a nu gândi este fără folos. A gândi şi a nu învăţa este periculos. (Confucius)

Coordonate ale unei lecţii moderne

Creşterea eficienţei întregii activităţi este un imperativ care trebuie să fie avut în considerare de orice cadru didactic. Iată câteva sugestii privind proiectarea, realizarea şi evaluarea activităţii didactice, necesare pentru creşterea eficienţei lecţiei:

1. Formularea clară a obiectivelor operaţionale şi enunţarea lor pe interesul elevilor: O lecţie modernă se caracterizează prin claritatea şi precizia cu care sunt formulate obiectivele. Fiecare lecţie trebuie să se desfăşoare pe baza obiectivelor operaţionale formulate în termeni de comportament măsurabil şi observabil, astfel profesorul poate avea o perspectivă clară asupra întregii activităţi şi a criteriilor de măsurare şi apreciere a calităţii şi eficienţei acesteia. Pentru ca un obiectiv să aibă un pronunţat caracter operaţional formulat în termeni comportamentali expliciţi se folosesc verbe de acţiune – elevul „să definească”, „să demonstreze”, „să experimenteze”, „să construiască” – în felul acesta accentul se pune nu pe activitatea profesorului ci pe schimbarea care se aşteaptă să se producă la elevi, adică „ce vor şti elevii să facă” după lecţie.

La sfârşitul lecţiei fiecare elev trebuie să probeze că a dobândit o performanţă, că să ştie să facă ceva, să opereze cu cunoştinţele însuşite şi nu numai să le reproducă.

Orice lecţie începe cu o stare de pregătire imediată pentru învăţare, cu captarea atenţiei, după care urmează comunicarea obiectivelor urmărite în lecţia respectivă. Este foarte important ca elevii să cunoască de la început unde trebuie să ajungă.

Cunoaşterea încă de la începutul lecţiei a obiectivelor, ţelurilor joacă un rol important, motivaţional, de concentrare şi menţinere a atenţiei întregii clase de elevi, de intensificare şi orientare a eforturilor de învăţare în direcţia dorită. Comunicarea obiectivelor pe înţelesul elevilor constituie o cale de activizare permanentă a elevilor în procesul învăţării în scopul creşterii eficienţei acesteia.

2. Abordarea conținutului lecţiei prin prisma pedagogiei active. Conţinutul (in)formativ-educativ al lecţiei se determină în raport cu obiectivele operaţionale urmărite. Profesorul analizează cu grijă conţinutul fiecărei teme din manual cu scopul de a selecţiona riguros, ştiinţific-informaţia, de a actualiza datele şi a interpreta corect faptele, evenimentele, de a elimina cunoştinţele perimate şi de a rearanja conţinutul respectiv in funcţie de obiectivele operaţionale stabilite. În vehicularea conţinutului lecţiei şi implicarea elevilor în diferite situaţii de învăţare pentru ca obiectivele urmărite să fie transformate în rezultate reale, profesorul se foloseşte de strategii didactice.

Strategiile didactice sunt combinaţii de metode şi mijloace cu ajutorul cărora se realizează obiectivele lecţiei. La elaborarea strategiilor didactice se au în vedere nu numai obiectivele operaţionale şi conţinutul ci şi specificul disciplinei ce se studiază. În studiul disciplinelor fundamentale şi de specialitate, să predomine strategiile bazate metode active, formative-participative (învăţarea prin descoperire, acţiune, experimentul, exerciţiul, problematizarea.

Învăţarea prin proiecte, studiul de caz). Ca urmare elevii vor fi puşi în situaţia să emită ipoteze, să formuleze probleme, să experimenteze, să înregistreze şi să prelucreze datele obţinute, să formuleze definiţii, reguli, principii, să ajungă la concluzii şi generalizări.

Dacă metodele se aleg în funcţie de natura obiectivelor urmărite in schimb criteriul cel mai corect de selecţionare a mijloacelor de învăţământ îl constituie specificul metodei. Strategiile didactice bazate pe metode active necesită mijloace de învăţământ adecvate cu care elevii sa interacţioneze direct pentru realizarea sarcinilor de învăţare. În studiul disciplinelor filologice si sociale apare adesea necesitatea realizării unor obiective cu conţinut informativ-concepte, teorii, teze, doctrine, date cronologice, fapte si evenimente istorice, scriitori si ca urmare si strategiile se vor baza pe metode informative-expunerea, explicaţia, povestirea, prelegerea.

Aceasta nu înseamnă că accentul se va pune doar pe memorarea de informaţii ci şi pe interpretarea analiza, sinteza si judecarea lor din diferite unghiuri de vedere. Şi în aceste cazuri elevii pot fi activizaţi în lecţie dacă profesorul va utiliza strategii bazate pe problematizare, descoperire, studiu de caz care solicită intens gândirea, imaginaţia, experienţa, capacitatea de comunicare. Pentru aceste metode se utilizează cu precădere mijloace de învăţământ bazate pe imagini: fotografii, filme, materiale grafice: tablouri, atlase, globuri, albume cu reproduceri, ilustraţii din cărţi, reviste. Această categorie de mijloace de învăţământ cu mesaj informaţional explicit poate să substituie realitatea, să comunice direct sau să ofere informaţii, să reconstituie lumea reală, să modeleze fenomene. Impactul cu imaginea lărgeşte considerabil orizontul de cunoaştere al elevilor, stimulează dezvoltarea calităţilor proceselor psihice, cu precădere ale gândirii şi imaginaţiei, a celor afective şi sensibilizează elevii pentru tot ceea ce este frumos.

3. Organizarea optimă a mediului instructiv. Eficienţa unei lecţii este determinată în mare măsură si de condiţiile în care se desfăşoară activitatea de predare-învăţare (laboratoare, cabinete) organizate si dotate corespunzător, acestea contribuind la creşterea eficienţei procesului de învăţământ.

4. Participarea elevului la propria instruire. O lecţie modernă cere înainte de toate o nouă viziune asupra învăţării Deşi numeroase studii relevă influenţa învăţării asupra întregii dezvoltări a elevului, există discrepanţe între modul în care se practică învăţarea în unele şcoli şi ştiinţa despre învăţare. Nu puţine sunt situaţiile când instruirea se desfăşoară după modelul tradiţional, caracterizat prin activismul unilateral al profesorului care ocupă cea mai mare parte din durata lecţiei. În aceste lecţii traseul comunicării este unic : informaţia este transmisă de profesor si receptată de elevi.

În raport cu modelul tradiţional, didactica modernă concepe lecţia ca pe o activitate comună a profesorului cu elevii, în care funcţia principală a celui dintâi este mai mult de îndrumare, stimulare. dirijare a învăţării, de evaluare decât de predare. Prin acesta se promovează ideea mutării accentului de pe predare, pe învăţare, de pe expunerea si demonstraţia profesorului, pe activitatea independentă, experimentală şi diferenţiată a elevilor.

Învăţarea ca act personal este condiţionată de gradul de participare al elevilor la dobândirea cunoştinţelor. De gradul de implicare, de angajare, de participare activă şi intensivă a elevilor pe tot parcursul lecţiei depind calitatea şi eficienţa acesteia. Efectele formative şi educative ale lecţiei sunt în legătură directă nu cu efortul de predare al profesorului (oricât de mare ar fi el) ci în raport direct proporţional cu gradul de activizare şi participare al elevilor la propria lor instruire.

Iată de ce fiecare elev trebuie să fie pus în situaţia de a participa prin efort personal la dobândirea de noi cunoştinţe, de a fi activ. Un elev care stă pasiv în bancă sau care doar urmăreşte cele predate nu poate obţine rezultate bune la învăţătură, de aceea profesorului îi revine sarcina de a crea toate condiţiile pentru schimbarea de comportamente ce se aşteaptă să fie obţinute pe baza unei activităţi efectuate direct pe elevi.

5. Evaluarea activităţii desfăşurate la lecţie. Evaluarea este momentul care încheie traseul complet al unei lecţii încununarea întregii activităţi de proiectare şi realizare a cesteia. Ea capătă caracterul unei etape de bilanţ în care se măsoară si se apreciază calitatea şi eficienţa întregii activităţi desfăşurate, se compară rezultatele obţinute (performanţele) cu cele preconizate prin obiective. Dintotdeauna profesorul a dorit să cunoască dacă cunoştinţele pe care le-a predat au fost sau nu înţelese sau însuşite de elevii săi. S-a recurs la diferite metode de verificare si apreciere a rezultatelor şcolare, care de-a lungul anului (timpului) au urmărit scopuri diferite.

Astfel în învăţământul tradiţional metodele de control vizau cantitatea şi fidelitatea reproducerii cunoştinţelor predate de profesor sau cuprinse în temele din manual. Pedagogia modernă concepe evaluarea ca pe un demers didactic continuu menit să constate în ce măsură au fost atinse obiectivele lecţiei pentru a se putea formula o judecată de valoare asupra nivelului la care s-a realizat învăţarea, să pună în evidenţă schimbările intervenite în comportamentul elevilor, a progreselor înregistrate faţă de nivelul de la care s-a plecat, să stabilească măsurile necesare pentru ameliorarea şi optimizarea procesului de instruire.

După modelul de integrare al evaluării în procesul didactic se disting trei forme principale de evaluare: iniţială-la începutul parcurgerii unui an şcolar, formativă (continuă, dinamică) care se face prin verificări sistemice pe parcursul lecţiilor ce se succed zilnic pentru a constata progresul elevilor, comparând rezultatele obţinute cu obiectivele operaţionale urmărite si evaluarea sumativă (cumulativă) care are caracter retrospectiv, recapitulativ, are loc la perioade de timp mai mult sau mai puţin lungi (la sfârşit de capitole, de semestru) şi se realizează prin verificări finale pentru a constata remanenţa efectelor instruirii şi ierarhizarea (clasificarea) elevilor după performanţele obţinute.

Pentru măsurarea si aprecierea rezultatelor şcolare se folosesc mai multe metode si tehnici, dintre care: observarea coerentă a activităţii desfăşurate de elevi în cursul lecţiilor, diferite probe scrise, practice.

Evaluarea lecţiei constituie un bun prilej pentru profesor de autoevaluare a activităţii didactice. Este firesc ca fiecare profesor să-şi autoaprecieze munca depusă si rezultatele obţinute pentru a cunoaşte părţile bune cât ş pe cele slabe, să ia măsuri corespunzătoare pentru autoreglarea şi ameliorarea demersului didactic. Autoevaluarea are rol creator şi reflectă o atitudine exigentă faţă de propria muncă în vederea optimizării şi perfecţionării continue a activităţii de predare-învăţare.

Un rol important în ansamblul procedeelor de apreciere al rezultatelor şcolare îl are şi cultivarea atitudinii pozitive la elevi faţă de propria activitate. Ei trebuie să dobândească conştiinţa progreselor realizate şi a eforturilor ce se cer pentru atingerea obiectivelor, să înveţe să raporteze rezultatele obţinute la obiectivele si criteriile stabilite, să-şi descopere singuri greşelile, să-şi autoevalueze propria muncă, să-şi mobilizeze eforturile în direcţia creşterii randamentului şcolar.

Bibliografie:

I. Cerghit, Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă, EDP, București, 1999

Ioan T. Radu, Teorie si practică în evaluarea eficienţei învăţământului, EDP, București, 2001

I. Cerghit. L. Vlăsceanu, Curs de pedagogie, București, 1995.

Prof. Lorelai IVIŞUC,

Școala Gimnazială Tiha Bârgăului

Jurnal de vacanţă la Palatul Copiilor

E ora 10 dimineaţa, într-o zi de luni din luna februarie, prima zi din vacanţă intersemestrială, şi uşa de la Cercul de Pictură-Desen de la Palatul Copiilor se deschide. Apar copii veseli, energici şi frumoşi, cu veşnica întrebare pe buze: „Ce facem azi?”. Fireşte că eu am zâmbit şi am răspuns: „ne jucăm!”. Au urmat chicoteli şi alte zâmbete. Probabil că joaca e doar pentru copii şi eu… m-am inclus în mod amuzant şi neaşteptat în lumea lor. Dar , copiii se bucură şi astfel începem primul joc: realizarea unui thaumatrop. Alte râsete! „Numele e cam complicat”, zice cineva. Aşa că am decis să îi spunem: „străbunicul desenelor animate”, „jucăria care se mişcă” sau „surpriza”. Teoretic, thaumatropul este un disc compus din două imagini care redau fie un personaj în două ipostaze diferite, fie două elemente separate care, datorită efectului dat de persistenţa retiniană dau iluzia unei mişcări continue sau a unei suprapuneri. Practic, este un adevărat test de creativitate, care îi provoacă pe copii să înveţe să gândească în avans o lucrare „surpriză”, să pregătească prin talent şi, bineînţeles şi prin dexteritate – o magie vizuală. Este o piesă de joc care îi atrage pe toţi copiii mai mari sau mai mici, de azi, de ieri şi poate chiar de mult mai demult, deoarece există dovezi în acest sens încă din perioada preistorică. Copiii învârt „jucăriile mişcătoare” pe care le-am oferit eu: un păianjen cu pânza sa, un cal şi un călăreţ şi o căprioară care dă senzaţia că se ridică sau se aşează, depinde cum alegem să interpretăm. Repede, copiii se plictisesc de stângacele mele jucării şi încep munca: îşi realizează nişte cercuri pe hârtie şi creionează umbreluţe şi picături de ploaie, discuri solare, prinţese sărind, pisicuţe care prind şoricei şi alte asemenea. După nici o jumătate de oră soluţiile copiilor se înmulţiseră exponenţial, dar ceva tot rămăsese constant: bucuria şi surpriza acestei magii a imaginii, sau poate e a ochiului… Oricum, copiii au fost captivaţi! Dar şi eu!

Teatrul de umbre a fost, de asemenea, o interesantă provocare; pentru început exclamaţiile au fost: „Dar ce e asta?”, „Cum se face?”, „Aaa, aşa de simplu?” sau „ E amuzant!”. În scurtă vreme apăreau rând pe rând animăluţe, insecte, prinţese şi unicorni, clădiri, monştri şi scenarii cât se poate de originale. Piesa care a adunat cele mai multe aplauze a fost a Anei, care a avut chiar mai multe reprezentaţii şi s-a numit „Cine a făcut Miau?”. Regizoarea, scenografa şi actriţa noastră a reuşit să ne facă atenţi la povestioara ei, să ne amuze şi să ne dea şi măsura candorii unui copil care se bucură că îi bucură pe ceilalţi.

Nu se putea ca în joaca noastră să omitem păpuşile tradiţionale din cârpe, aţă, lână sau coceni de cucuruz. Dna Elena Pleniceanu de la Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud a coordonat realizarea păpuşilor care au fost în final atât de reuşite încât am văzut pe chipurile fetiţelor fericirea. De asemenea, dna Dohotari Nicoleta ne-a învăţat o altă variantă de realizare a păpuşilor care au prins contur în moduri originale, colorate şi creative asemenea autoarelor. Tot demersul a fost implementat nu numai pentru a-i învăţa pe copii să facă ceva nou ci pentru a-şi personaliza şi asuma jucăriile şi joaca, pentru a-i face să simtă bucuria de a-şi face propriul univers, numai al lor, unic ca şi ei; dar mai ales pentru a înţelege mai bine modurile diferite de viaţă/ joacă ale copiilor de acum 30 de ani sau 60 de ani. Astfel, ei au aflat detalii despre copilăria părinţilor şi a bunicilor lor, precum că jocurile erau desfăşurate mai ales afară, în compania altor copii, iar jucării puteau deveni pietrele de pe drum, lemnele din gard, boabele de cucuruz, mingile sau păpuşile din cârpe realizate rapid chiar de ei. Cred că s-a înnodat puţin firul copilăriilor prin aceste simple discuţii deoarece copiilor le-a fost stârnită curiozitatea, iar faptul că au reuşit să îşi realizeze singuri păpuşile a fost un mare avantaj pentru asigurarea unei continuităţi.

Grupa de performanţă a avut un plan şi mai complex pentru a răspunde temei propuse: „Joaca într-o lume fără kitsch” şi anume: realizarea de machete sau de microuniversuri în care Zoe a lui Ştefi, Măriuţa Iuliei, Purceluşii Andradei şi Bebeluşul Alexiei au avut parte de tot ce e nevoie într-o casă. Doar că toate sunt realizate din materiale simple şi la îndemână: hârtie pentru covoraşe, şterguri şi hăinuţe, carton pentru cuptor şi dulapuri, sârmă pentru picioarele mesei, coajă de nucă în rol de pălărie, iarbă uscată pentru acoperiş şi alte soluţii cât se poate de neaşteptate. Grupa aceasta a demonstrat că nici joaca nu e neapărat „o joacă de copii”, ci poate deveni un proiect!

Jurnalul acestei săptămâni de vacanţă cu jucării sper să îl mai deschidem încă o dată şi anul viitor pe vremea aceasta, deoarece jocul cred eu nu se demodează niciodată, şi ne dezvoltă şi ne apropie, indiferent de vârstă!

Prof. dr. Diana MORAR,

Palatul Copiilor Bistrița

Emoţii de toamnă

Anul acesta am dat test iniţial doar la clasa a VI-a iar la clasele a VII-a şi a VIII-a am solicitat în prima oră un eseu despre emoţiile şi gândurile lor de toamnă. Desigur unora li s-a părut ciudată această solicitare la ora de fizică dar alţii au răspuns foarte frumos. De ce am făcut acesta? Pentru că uneori dascăli informează şi nu formează. Nu educăm emoţia şi nici nu stimulăm dezvoltarea celor mai importante funcţii ale inteligenţei, cum ar fi: contemplarea frumosului, deprinderea de a gândi înainte de a acţiona, de a expune şi nu de a impune ideile, administrarea gândurilor, spiritul întreprinzător, îi informăm pe tineri - nu le formăm personalitatea. Tinerii cunosc tot mai mult lumea în care se află, dar nu ştiu aproape nimic despre ei însuşi. Elevii/tinerii au nevoie de un profesor căruia să-i pese de emoţiile, problemele, gândurile lor. Dacă citiţi câteva din gândurile selectate veţi vedea că am dreptate.

Clasa a VIII-a:

- Am aşteptat toamna aceasta cu nerăbdare şi interes. Am aşteptat ca frunzele să înceapă să-şi piardă verdele proaspăt în favoarea nuanţelor roşiatice. Am aşteptat ca vântul să înceapă să-şi facă simţită prezenţa şi ca răcoarea să se instaleze. Un ceai cald este bine primit în acest anotimp. Atunci când spun „septembrie” spun „şcoală”. Am aşteptat să-mi revăd colegii şi să începem împreună anevoiosul drum al clasei a opta. Ne aşteaptă un drum lung şi obositor dar sunt sigură că vom trece peste tot şi toate împreună.

- Toamna asta am mai multe gânduri ca niciodată. Examenul este vinovatul care mi-a creat majoritatea gândurilor: „oare ce o să fac în viaţa asta?”, „La ce liceu să merg?”, „Dacă nu o să intru la liceul dorit?”, „Dacă fac o alegere greşită şi mai târziu o să-mi pară rău?”. Şi totuşi toamna mi-a adus mult aşteptata întâlnire cu colegii, domnii profesori, de care mi-a fost foarte dor dar şi multe gânduri stresante. Am şi gânduri pline de speranţe legate de muzică unde vreau să încep să mă pregătesc serios, acordând atenţie în acelaşi timp şi examenului de evaluare naţională. O să încerc să-mi organizez timpul să le pot face pe toate şi să pot sta şi cu prietenii.

- Anul acesta am început uşor stresată. Toţi profesorii au aşteptări mari Toată lumea ne presează cu examenul de la sfârşitul anului. Dar clasa a opta nu înseamnă doar examen, învăţat şi iar examen. E şi despre experienţe noi, prieteni noi şi începuturi. Sper ca unii profesori să ne lase mai lejer către sfârşitul anului şi să înţeleagă că examenul acela ne decide o parte din viitor. Va fi primul examen important din viaţa noastră.

-  În fiecare an, toamna, începe şcoala. Mult aşteptata vacanţă de vară se termină, toate planurile ne sunt spulberate. Vine toamna!!!! Dar totuşi şi şcoala face parte din viaţa noastră, ne formează, ne modelează, mai exact ne pregăteşte pentru a realiza ceva. Anul acesta nu am aşteptat sosirea acestui anotimp. Clasa a opta, examene, îmi este frică. Dar trebuie să trecem peste, cu aceste evaluări ni se deschid noi orizonturi.

- E toamnă. Razele soarelui încă înfierbântă pământul de parcă am fi în mijlocul verii. La şcoală, copiii se gândesc la scurta vacanţă de vară care a trecut (ce mică e vacanţa mare!) şi nu înţeleg că şcoala chiar a început. Nu pot să nu se bucure de ultimele zile călduroase de septembrie alături de prieteni. Treptat se vor pune pe învăţat. Cu toţii ne bucurăm că ne-am reîntâlnit şi sperăm să rămânem la fel, să ne bucurăm de ultimul an petrecut împreună.

- Toamna aceasta am început noul an şcolar cu emoţii. Am început clasa a opta cu nerăbdare. Ne aşteaptă un an dificil. Mi-am propus să învăţ mai mult, să fiu mai conştiincioasă deoarece am doar de câştigat. Sper că eu şi colegii mei să trecem cu bine peste acest obstacol al vieţii. Vreau ca anul acesta să fie un an reuşit. La despărţire va fi greu deoarece m-am ataşat foarte mult de colegii mei. Aştept liceul cu nerăbdare. Vreau să cunosc oameni noi şi să-mi fac noi prieteni. Succes!

Clasa a VII-a:

- ...maro priveliştea-n câmpie, linişte şi răcoare sub soarele care apune în spatele pomilor cu a lor frunze ruginii; aşa aş descrie minunea din faţa ochilor. Bucuria mă cuprinde privind câmpia şi o melancolie în suflet. Nu se mai aude vocea corului de rândunele. Ne-a ajuns toamna!

- A început să cadă prima frunză veştezită din această toamnă. Am aşteptat cu nerăbdare să fim în clasa a VII-a. Gândul cel mai important este legat de începerea şcolii. Cu toţii trebuie să ne propunem să realizăm lucruri importante. Să ne îndreptăm gândurile spre liceu, să fim mai silitori, să fim mai uniţi în clasă că până la urmă la şcoală suntem o mare „familie”, să ne respectăm profesorii indiferent de materia care o predau pentru că ei pun bază vieţii noastre. Anul acesta mi-am propus să învăţ mai bine ca să ajung la un liceu de prestigiu din Bistriţa. După ce vom acumula destule cunoştinţe, iar aripile vor fi gata, ne vom înălţa într-un zbor nemărginit spre reuşite şi succes. Anul trecut a fost mai greu pentru profesori pentru că eram mai obraznici, dar încercăm să-i respectăm şi le mulţumim că ne învaţă, că datorită lor ajungem să înţelegem multe lucruri în drumul pe care ni-l croim, ne putem mândri că suntem oameni care avem ceva sfânt în noi. Închei acest eseu cu gândul să fim mai buni şi aş dori să fie cea mai frumoasă toamnă a vieţii. Le urez dascălilor clasei multă sănătate şi viaţă lungă pentru că ei sunt nişte persoane de nota 10! Să încercăm să rămânem cea mai bună şcoală din judeţ!

- O dată cu începerea toamnei, copii zglobii îşi opresc activitatea de afară. Se reîntorc la şcoala mult iubită. Profesorii îi aşteaptă cu braţele deschise, pregătiţi să înceapă un nou an. Copii încep să se gândească să fie mai eficienţi la şcoală. Toamna este anotimpul în care pomii îşi dau roadele, frunzele „ruginesc” şi aştern covor foşnitor. Un aspect aş vrea să-ţi împărtăşesc ţie cititorule: aşa cum copacii îşi leapădă frunzele şi unii elevi ar trebui să-şi lepede unele năravuri!

- Eu mi-am propus să învăţ anul acesta aşa cum la Şieuţ nu am prea avut posibilitatea. Am venit la această şcoală datorită calităţii şi performanţei care se face aici. La Şieuţ au fost prea puţini profesori cărora să le pese de elevi. Trebuie să recuperez cei doi ani pierduţi, să-i ajung din urmă pe colegii cei noi. Este o mare diferenţă, ca de la cer la pământ, dar încerc să recuperez şi să mă adaptez cât mai repede.

Prof. Maria POP,

Şcoala Gimnazială Nr. 1, Bistriţa

Rolul jocului în integrarea preșcolarului

La vârstă preșcolară, principalul mijloc de dezvoltare psihoindividuală a copilului, este jocul. Activitățile pe care le organizează și realizează educatoarea, îi formează copilului preșcolar experiențele cognitive, îl obișnuiesc cu un regim de viață ordonat și îl ajută să dobândească autonomia în activitățile simple în care este antrenat.

Jocul reprezintă un ansamblu de acțiuni și operațiuni care urmăresc obiective de pregătire intelectuală, tehnică, morală, fizică a copilului.

Încorporat în activitatea didactică elementul de joc imprimă acesteia un caracter mai viu și mai atrăgător, aduce varietate și o stare de buna dispoziție funcțională, de veselie și bucurie, de destindere, ceea ce previne apariția monotoniei și a plictiselii.

Naivitatea, puritatea, bunele intenții ale copiilor a căror personalitate a trebuit să o modelezi de-a lungul anilor în calitate de educatoare, ca și dorința de a descreți frunțile și a-i determina să privească cu mai multă încredere viitorul, m-au determinat să folosesc deseori în activitatea didactică, jocurile didactice. Acestea, organizate în spiritul cerințelor psihologiei învățării, reprezintă un mijloc active și eficace de instruire și educare a preșcolarului.

Utilizând jocul didactic în procesul de predare-învățare, activitatea didactică, îmbinând ineditul și utilul cu plăcutul, devine mai interesantă și mai atractivă.

Prin jocul didactic preșcolarul se integrează mult mai ușor în colectiv, își angajează întreg potențialul psihic, își ascute observația, își cultivă inițiativa, inventivitatea gândirii, își dezvoltă spiritul de cooperare, de echipa, etc.

În activitățile din grădiniță, gama jocurilor folosite nu poate fi epuizată, educatorul având posibilitatea de a învăța, de a crea mereu jocuri noi. Manifestând creativitate, educatorul va realiza echilibrul între preocupările pentru formarea gândirii logice, raționale și flexibile, creatoare, depășind înțelegerea îngustă, eronată, potrivit căreia libertatea de manifestare și creație a copiilor se dezvoltă spontan.

Relațiile copilului preșcolar cu colegii îl ajută să facă progrese în procesul de socializare, proces început deja în familie. Acțiunile educative desfășurate în grădinița conturează, într-un mod specific, baza relațiilor socioafective ale copilului și în același timp, îl pregătesc pentru integrarea în mediul școlar.

Jocul este în perioada preșcolară o activitate de bază, subordonată învățării, încărcată de caracteristici active de manipulare experiențelor de viață, a observațiilor, a emoțiilor și a conduitelor ce se vehiculează în ambianța sa, punând în evidență experiența socială achiziționată și capacitatea de a crea verbal și comportamental roluri. De asemenea, învățarea presupune elemente de joc, în scopul stimulării dorinței de cunoaștere a copilului. Curiozitatea, ca mobil al învățării, devine din ce în ce mai amplă și abordează mai pregnant relațiile dintre fenomene (de dependență, de socializare, de cauzalitate, etc.). De altfel în grădiniță, copilul traversează programe educative diverse care au ca obiectiv declanșarea și susținerea procesului complex de învățare.

Pentru copil, totul este joc: în primele luni de viață acesta se joacă cu corpul său, mai apoi copilului îi face plăcere să reproducă elemente din ambianța lui apropiată, într-o următoare etapă, copilul începe să imite adultul (mama, mediul, educatoarea) și de aici se naște jocul de rol – atât de utilizat astăzi și în lucrul cu adulții – în care identificarea este obiectivul fundamental. Urmează jocul cu reguli, în care copilul învață elemente fundamentale de socializare, convenționalitate, acordul, cooperarea și competiția.

În concluzie, referitor la conceptul de joc, este important să subliniem că prin activitatea de joc copiii:

- își formează identitatea personal (se joacă la început cu propriul corp, înțeleg ca nu suntem una și aceeași cu mediul, ci sunt separați);

- învață aceste acțiuni, operații, conduite care îl ajuta să rezolve probleme din mediul său;

- învață să fie mai flexibili în gândire, să creeze soluții diferite;

- își dezvolta atenția, motivația, abilități sociale;

- învață să comunice (vorbire, ascultare, înțelegere).

Copilul schimbă prin joc realitatea lui imediată, învață să fie cu ceilalți, învață lucruri noi, toate acestea într-o stare de relaxare și plăcere; totodată prin joc se dezvoltă întreaga sa ființă, i se conturează personalitatea.

Copiii se joaca singuri, în perechi și în grup. În activitățile din grădiniță, copiii învață să socializeze jucându-se în grup sau, când au de îndeplinit sarcini specifice ce vizează atingerea unor obiective legate de dezvoltarea lor armonioasă, practică jocul individual.

Studiile recente subliniază existența unor diferențe cu explicație biologică și acestea fundamentează o parte dintre stereotipurile legate de gen care ne populează cultura. Astfel, preferința băieților pentru jocul în grup face să li se dezvolte abilitățile de colaborare și de competiție, în timp ce, în ceea ce privește abilitățile de comunicare, băieții sunt deficitari în raport cu fetele, care preferă să se joace în diade. O modalitate de a compensa aceste diferențe de gen este încurajarea fetelor pentru jocul în grup, iar a băieților pentru jocul în diade, ca să-și dezvolte abilitățile de comunicare. Soluția este încurajarea fetelor și a băieților în direcția jocurilor axate pe domeniile în care au probleme. Orientarea nu trebuie să aibă caracter de obligativitate, este doar o sugestie, la fel de importantă fiind încurajarea copilului în a-și alege liber câteva activități preferate.

Jocurile didactice desfășurate în perioada preșcolarității constituie o excelentă școală a educației, a conduitei, fanteziei și a imaginației, a energiei, toate acestea datorându-se valorilor instructiv-educative, posibilității de a se integra în colectivul grupei, de a întredeschide, prin intermediul lor, porți spre viitoarea treaptă – școlarizarea.

Jocul este o bună școală a relațiilor între copii întrucât în acest context sunt acceptați, valorizați și dezirabili ca parteneri aceia care se manifestă corect, cooperant, care își înfrânează emoțiile negative. Aceasta oferă o motivație extrinsecă copiilor pentru a-și forma unele deprinderi de comportament, unele norme de disciplină, pentru a-și exersa hotărârea, perseverența, stăpânirea de sine onestitatea, competitivitatea, conduita fair-play.

„Stimularea prin joc este modalitatea de folosire a ficțiunii ludice drept cadru și mijloc educativ”, ea permite exersarea atitudinilor umanitare-compasiunea pentru neajutorați, sprijinul reciproc, permite corectarea unor regresii sau defecte comportamentale”. (E. Macovei, 2011, pag. 45).

Luând în considerație că există și cazuri de copii prea interiorizați, timizi, sau nesocializați total, jocul în preșcolaritate oferă cadrul contextual și temporal educatoarei pentru a-i ajuta să-și dezvolte abilități sociale în vederea prevenirii unor conduite mai problematice ulterioare.

Jocul este un mijloc de exprimare și exersare a originalității și creativității și mai ales de socializare a copilului.

Prof. înv. preșcolar Gabriela BINDEA

Grădinița cu Program Normal Șieu-Măgheruș

Poluarea acustică: descriere, impact, rezolvări

Impurificarea atmosferei (cu particule, gaze sau vapori produşi artificial), a apelor naturale de suprafaţă sau subterane (cu ape industriale, menajere) sau a solului se numeşte poluare.

Epoca contemporană se confruntă cu probleme grave privind poluarea mediului, care este rezultanta următorilor factori:

- explozia demografică deoarece creşterea densității populaţiei are loc cu o rată geometrică, în timp ce spaţiul geografic şi atmosferic (apă, aer, sol) în care se elimină reziduurile activităţii umane au rămas aceleaşi;

- ineficienţa mijloacelor utilizate pentru distrugerea reziduurilor rezultate din activitatea umană, ce se găsesc sub o formă neasimilabilă în circuitul natural al materiei;

- dezvoltarea vertiginoasă a activităţilor industriale, modernizarea agriculturii, a mijloacelor de transport, determină un mare consum de oxigen, o considerabilă creştere a volumului de gaze toxice, reziduuri industriale, acestea fiind deversate în natură;

- fenomenul de autopoluare a mediului înconjurător, determinată de prezenţa unor elemente naturale care îl degradează (eroziunea solului, erupţii vulcanice, etc.).

Poluarea sub diversele ei aspecte se accentuează pe măsura dezvoltării tehnicii, creându-se astfel un conflict tot mai evident între om şi natură. Sunete precum murmurul apei unui izvor, ciripitul păsărelelor, sunetul valurilor, al unei cascade, freamătul frunzelor sunt întotdeauna plăcute omului, ele liniştesc, elimină stresul, dar aceste sunete devin tot mai rare, fiind înlocuite de zgomotul provocat de industrie şi transport. Fiinţa umană este adaptată unui anumit interval de zgomot şi vibraţii, a cărui depăşire este o importantă sursă de indispoziţie, jenă sau chiar perturbări. S-a admis că pragul de intensitate maximă pentru un om este de 80 decibeli, peste care sunetul devine nociv; în practică s-a observat că limita suportabilităţii nivelului de zgomot la om este de 65 decibeli.

Sunetele fac parte integrantă din viaţa noastră, cu ajutorul lor putem comunica, suntem avertizaţi în cazul unor pericole, obţinem informaţii sau ne relaxăm ascultând muzica preferată. Din punct de vedere fizic sunetele reprezintă „vibraţii ale particulelor unui mediu capabile să producă o senzaţie auditivă”. Sunetul este o formă de energie fizică creată de obiectele care vibrează. Aceste vibraţii se transmit sub forma unor unde de presiune crescută sau scăzută care iradiază de la suprafaţa obiectului. Aceste unde constituie stimuli fizici pentru ureche. Sunetul se propagă sub formă de unde elastice numai în substanţe (aer, lichide şi solide) şi nu se propagă în vid. Atunci când auzim ceva, de fapt urechea este atinsă de vibraţiile unduitoare ale presiunii atmosferice. Urechea transformă undele sonore în impulsuri electrice, pe care le transmite mai departe, la creier, care la rândul sau decodifică semnalele. Urechea se obişnuieşte treptat cu sunetele, iar cu timpul învăţăm şi sensul acestora.

Efectele poluării sonore pot fi:

Infrasunetele care pot apărea la automobile cu viteză mare, la elicoptere, la apropierea furtunii, explozii, cutremure, în timpul zborului avioanelor supersonice.

Ultrasunetele au frecvenţe de 20000Hz - 1 miliard Hz. La om ultrasunetele distrug globulele roşii din sânge, apar migrene, greaţă sau chiar pierderea echilibrului. Ultrasunetele distrug bacteriile, viruşii cum ar fi: bacilul tuberculozei, virusul gripei, al tifosului...

Zgomotul acţionează asupra întregului organism, deoarece senzaţia auditivă ajunge la sistemul nervos central, prin intermediul căruia influenţează alte organe.

Efectele resimţite de om sunt:

- reducerea atenţiei, a capacităţii de muncă, deci creşte riscul producerii accidentelor;

- instalarea oboselii auditive care poate dispărea o data cu dispariţia zgomotului;

- traumatisme, ca urmare a expunerii la zgomote intense un timp scurt: ameţeli, dureri, lezarea aparatului auditiv şi chiar ruperea timpanului;

- scăderi în greutate, nervozitate, tahicardie, tulburări ale somnului, deficienţă în recunoaşterea culorilor;

- surditate la perceperea sunetelor de înaltă frecvenţă.

- dificultatea de a înţelege vorbirea, ca efect secundar al poluării sonore;

- tulburări de somn. Somnul neîntrerupt este o condiţia pentru o stare fiziologică şi mentală bună, iar absenţa acestuia conduce la creşterea tensiunii arteriale, palpitaţii, vasoconstricţie, modificări de respiraţie, aritmie cardiacă.

- boli mentale. Poluarea sonoră în sine nu conduce la boli mentale dar poate accelera sau intensifica dezvoltarea latentă a acestora. Expunerea la nivele ridicate de zgomot poate fi asociată cu apariţia nevrozelor;

- afectarea performanţelor cognitive: cititul, atenţia, rezolvarea problemelor, memorarea, performanţele intelectuale;

- efecte sociale şi de comportament (cum ar fi indispoziţia, supărarea) care în general sunt complexe, subtile, indirecte şi rezultate ca urmare a interacţiunii cu mai multe variabile non-auditive. Zgomotele de peste 80 dB diminuează comportamentul civilizat şi cresc agresivitatea.

Direcţia principală în managementul poluării sonore, atât în politicile naţionale cât şi în cea internaţională, este dezvoltarea unor criterii pentru nivelele de expunere şi promovarea unor măsuri de control a zgomotului, ca parte integrată a programului de protecţie a mediului.

Managementul poluării sonore ar trebui să:

- monitorizeze expunerea omului la zgomot;

- controleze sursele de poluare sonoră şi nivelul de emisii în special în zone specifice, cum ar fi şcolile, spitalele, zonele rezidenţiale, locurile de joacă;

- ţină cont de consecinţele zgomotului la planificarea teritorială a transportului;

- adopte un ghid pentru zgomotul public, în vederea protejării sănătăţii populaţiei.

În general cele mai înalte nivele de zgomot se întâlnesc în unităţile industriale şi în marile aglomerări urbane. Pentru a nu perturba calitatea activităţii la locul de muncă, au fost introduse o serie de măsuri pentru prevenirea şi limitarea depăşirii anumitor niveluri de zgomot şi anume: sociale (norme şi legi de interzicere sau limitare a nivelului sonor), tehnice (soluţii silenţioase, pereţi fonoizolanţi etc.), organizatorice (căşti de protecţie, dispunerea surselor de zgomot la o distanţa mare faţă de angajaţi) şi igienice (control medical, alimentaţie cu vitamine, etc.).

Există o serie de posibilități de reducere a zgomotului pe autostrăzi: bariere pentru sunet, limitarea vitezei de deplasare, modificarea texturii drumului, limitarea accesului maşinilor grele, controlul traficului care să impună reducerea accelerării, dezvoltarea de modele computaţionale adaptate unei anumite locaţii, în funcţie de topografie, meteorologie, tub sonor (pe autostrada din Melbourne, Australia) pentru reducerea zgomotului.

Marile artere de circulaţie ridică probleme greu de rezolvat: gardurile vii şi copacii contribuie în măsură mică la soluţionarea problemei, iar ecranele de protecţie sonoră construite în Franţa, Japonia sunt inestetice, costisitoare, accentuează monotonia traseului de autostradă, produc acumularea de gaze toxice cu efecte asupra sănătăţii şoferilor.

Traficul feroviar produce zgomote de 110-115 dB, la viteze de 110-120 km/h. Pentru reducerea zgomotelor trebuie atât modificări constructive, cât şi de organizare a traficului. Dintre măsurile constructive se pot enumera: izolarea acustică a vagoanelor de călători şi locomotivelor, folosirea atenuatoarelor de zgomot, a frânelor cu disc etc.

Traficul aerian produce zgomote de la motoare, elice, mişcarea aerului. La avioanele supersonice (cu viteză peste 340 m/s) se produce o undă de şoc cu suprafaţa conică, deoarece sunetul se propagă cu o viteză inferioară (340 m/s). La sol, omul percepe un zgomot foarte puternic, ca un tunet, numit bang sonor. Bangul afectează clădirile, producând uneori chiar fisurarea pereţilor, spargerea geamurilor, iar pentru oameni acţionează ca efect surpriză. Zgomotul produs de avioane poate fi redus prin proiectare de aparate de zbor mai silenţioase (cercetări demarate între 1970-1980), amplasarea aeroporturilor la distanţă de centrele urbane, limitarea zborurilor nocturne.

Blocurile care se vor construi trebuie să posede un strat fonoabsorbant antiimpact. Ideală ar fi introducerea unor perdele izolante de arbori în jurul surselor industriale de zgomot şi în jurul cartierelor de locuit.

Pentru protejarea populaţiei s-au creat zone de protecţie acustică. Astfel: zona I-este zona cu zgomot peste 90 dB, care este declarată nepopulabilă; zona a II-a cu 80 - 90 dB, nerecomandată pentru locuinţe; zona a III-a cu 80 dB, nerecomandată pentru spitale, şcoli, azile de bătrâni, case de odihnă, etc.

Amplasarea locuinţelor va avea în vedere şi atenuarea zgomotelor. Astfel, clădirile nu se construiesc paralele cu şoseaua, interpunerea între şosea şi blocul de locuinţe a unor blocuri administrative, amplasarea şoselelor în denivelări naturale, sau artificiale (văi), utilizarea unor ecrane de zgomot naturale, cum sunt arborii, arbuştii, rambleurile acoperite cu vegetaţie. O măsură eficientă ar fi realizarea hărţilor de zgomot şi punerea lor la dispoziţia publicului, în vederea prevenirii şi reducerii zgomotului şi a efectelor acestuia în special acolo unde valorile nivelurilor de zgomot depăşesc limitele admise.

BIBLIOGRAFIE

1. Rusu O., Dinică L., Trăistaru C., Gavrilă C., Fizică F1+F2 Manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, Bucureşti, 2006;

2. Şef lucrări dr. Neagoş A., Caiet de curs otorinolaringologie anul V medicină generală, Universitatea de medicină şi farmacie Târgu Mureş, 2013;

3. Lector dr. Albulescu M.,Universitatea de Vest Timişoara, Facultatea de Chimie, Biologie, Geografie Revista de Informare – Știinţa şi viaţa noastră;

4. Jurcău, N., Psihologie inginerească, UT Pres, Cluj-Napoca, 2003;

5. Todoran R., suport de curs Poluarea mediului, Centrul Universitar de Nord Baia Mare.

Prof. Daniela HĂNGĂNUŢ,

Liceul „Radu Petrescu” Prundu Bârgăului