Septembrie 2020

 „Tânărul trebuie să iasă din şcoală nu ca specialist, ci ca o personalitate armonioasă.” (Albert Einstein)

 

Gânduri de început de an școlar

La început de an școlar 2020-2021, echipa Casei Corpului Didactic a Județului Bistrița-Năsăud adresează un cald salut și cele mai bune urări de sănătate, împlinire și satisfacții profesionale tuturor colegilor – educatori, învățători/institutori, profesori, întregului personal de conducere, personalului didactic auxiliar și nedidactic din județ.

Să rămânem cu toții sănătoși, să ne iubim munca și copiii pe care îi avem în grijă, să avem sufletele pline de încredere ca să putem aduce speranță elevilor și părinților.

Să nu uităm că atitudinea noastră este foarte adesea cea mai importantă.

Noi ne dorim să rămânem același partener de încredere în susținerea proiectelor dumneavoastră de dezvoltare profesională și personală și vă asigurăm de tot sprijinul de care aveți nevoie în această perioadă, mai cu seamă pentru organizarea și desfășurarea activităților didactice online.

Accentul pus de instituția noastră pe organizarea activităților didactice online a făcut ca în perioada vacanței de vară, aproape 2000 de colegi din județ să participe la cursurile de formare și webinariile organizate de Casa Corpului Didactic a Județului Bistrița-Năsăud. În aceste acțiuni am fost sprijiniți de colegi inimoși care și-au dovedit profesionalismul și deschiderea către noi orizonturi ale cunoașterii. Cu mulțumiri, îi felicităm public pe următorii colegi voluntari: Aurelia Mariana Dan, Monica Buboly, Simona Konradi, Doina Macarie, Vasile Șteopoaie, Vasile Duda (ISJBN), Mirela Nelca (Școala Gimnazială Avram Iancu Bistrița), Iulia-Cristina Ani (Liceul de Muzică Tudor Jarda Bistrița), Florin Muntean (Liceul de Arte Corneliu Baba Bistrița), Corina Burduhos (Colegiul Național George Coșbuc Năsăud), Emilia Bidică, Ștefan Radu Kovacs (Școala Gimnazială Mihai Eminescu Năsăud), Emese Cîmpean (Colegiul Național Petru Rareș Beclean), Alina Fodor (Școala Gimnazială Grigore Silași Beclean), Ovidiu Ionel Boca, Mihaela Retegan, Ana Mirela Goron (Liceul Tehnologic Ion Căian Românul Căianu Mic), Adrian Bosancu (Școala Gimnazială Artemiu Publiu Alexi Sângeorz-Băi), Ioan Marcel Todică (Școala Gimnazială nr. 1 Leșu), Vasilica Găzdac (Școala Gimnazială Tiberiu Morariu Salva), Florin Galbin (Liceul Radu Petrescu Prundu Bârgăului), Liviu-Ignat Socaciu (Școala Gimnazială Paul Tanco Monor), Simona German (Școala Gimnazială Șieu), Luminița Ujică (Liceul cu Program Sportiv Bistrița), Alina Gîmbuță, Doina-Marilena Bogdan (CCDBN).

Vă anunțăm și pe această cale că în anul școlar 2020-2021 activitățile de formare continuă pentru personalul din învățământul preuniversitar nu se vor desfășura în regim față-în-față, ci vor fi organiza în sistem online, sincron webinar – prin intermediul tehnologiei. Conform OMEC nr. 4862/2020, termenul de transmitere spre avizare la Ministerul Educației și Cercetării a ofertelor CCD și, implicit, valabilitatea avizului pentru programele desfășurate în anul școlar 2019-2020, este luna decembrie a acestui an. În consecință, până atunci rămân valabile oferta CCDBN și înscrierile la cursurile de formare din oferta anului școlar 2019-2020. La oferta în vigoare se adaugă programul de formare „Dezvoltarea competențelor digitale pentru activități didactice online” (program de categoria 2, 40 de ore, 10 credite) acreditat prin OMEC nr. 4825 din 10. 08.2020.

Pentru detalii și înscrieri, vizitați site-ul CCDBN (https://www.ccdbn.ro).

 

director, prof. Ioan IOJA,
Casa Corpului Didactic a Județului Bistrița-Năsăud

 

Educația ecologică – un mod de viață

Trăim într-o lume în care nu ne putem permite să greșim, deoarece suntem cu toții responsabili pentru ceea ce se întâmplă atât în prezent cât și în viitor. Suntem responsabili atât în comunitatea în care trăim cât și ca cetățeni ai țării.

În ultimul timp, ecologia a început să fie considerată o știință de bază, omenirea devenind mai conștientă de greșelile care s-au făcut până acum. Din acest motiv, așa cum ne ocupăm de educația intelectuală, de cea morală, estetică, de educarea voinței, este momentul să ne ocupăm și de educația ecologică. Indiferent de vârstă sau de pregătire profesională, oamenii au dreptul de a trăi într-un mediu curat și sănătos, având totodată obligația morală de a-l proteja. A proteja natura în toată complexitatea ei este un lucru deloc ușor, deoarece te lovești de indiferență, de scepticism și ignoranță.

Școala este prima instituție în care copilul este invitat să pătrundă în problemele fundamentale ale vieții, în mod organizat. Este foarte important ca în ansamblul disciplinelor de învățământ problema mediului înconjurător să ocupe un loc important. Elevii reușesc să ajungă la înțelegerea și interpretarea unor fenomene, la pătrunderea în esența interdependenței între legile care guvernează natura și societatea, la înțelegerea rolului societății pentru ocrotirea naturii și corelația existentă între echilibrul din natură și societate, prin însușirea treptată a noțiunilor științifice fundamentale despre viață și mediul înconjurător, despre om ca făcând parte integrantă din natură și acționând asupra ei.

Protejarea planetei este o prioritate care trebuie să intereseze nu doar pe specialiști, ecologiști , ci pe toată lumea, adulți și copii. În acest sens, noi, cadrele didactice care lucrăm cu copii de vârstă școlară mică, avem privilegiul de a valorifica întreg potențialul de care dispun la această vârstă copiii, ei dovedind disponibilități deosebite în cunoaștere, dublate de curiozitatea vârstei și bucuria implicării în problemele societății. Rolul nostru este deosebit de important în formarea la viitorul cetățean a unui punct de vedere mai obiectiv asupra realității, în conștientizarea faptului că viața generațiilor viitoare, calitatea ei, depinde într-o mare măsură și de opțiunile sale.

Așadar, formarea conduitei și conștiinței ecologice devine o cerință deosebit de importantă pentru orice demers didactic, educativ sau extrașcolar. Scopurile educației ecologice sunt aceleași peste tot în lume, de a menține și îmbunătăți calitatea mediului, de a combate și preveni problemele de mediu ale viitorului.

Educația ecologică este educația informației prin lărgirea cunoștințelor despre mediu. Ea are un caracter interdisciplinar și pluridisciplinar, cuprinzând în aria sa de responsabilitate toată realitatea ambientală cu cele mai diverse aspecte ale sale. Sistemul de cunoștințe ecologice se acumulează treptat, în funcție de vârsta pe care o are copilul, în funcție de mediul din care provine, și nu numai. Elevii trebuie dirijați să învețe care este rolul pe care ei trebuie să îl joace în cunoașterea și prevenirea problemelor de mediu.

Comportamentul ecologic se cultivă, în primul rând, prin puterea exemplului, și apoi prin cea a cuvântului. Micii școlari sunt susceptibili la ceea ce li se arată sau li se spune în legătură cu mediul, fiind atrași să acționeze în acest sens. Școala trebuie să ofere gradat, în funcție de particularitățile de vârstă ale elevilor, cunoștințe specifice care să le motiveze conduitele și normele eco-civice, să organizeze activități privind protecția mediului înconjurător, atât pentru generațiile prezente cât și pentru cele viitoare.

Copiii zilelor noastre au nevoie de convingeri, de capacități aplicative și comportamente ecologice, pentru ca natura să nu se distrugă sub ochii lor.

Pornind de la realitățile orizontului local, elevii pot participa la acțiuni, care le oferă șansa de a-și valorifica experiența proprie de învățare, să-și dezvolte priceperi, deprinderi, să ia atitudine față de problemele mediului înconjurător, să gândească critic și creator, să ia decizii, să comunice și să colaboreze. Ceea ce îi unește pe toți este dragostea pentru natură, nevoia de a trăi într-un mediu curat și sănătos, și, nu în ultimul rând, dorința de a petrece cât mai mult timp în armonia naturii, renunțând la orele nesfârșite din fața calculatorului sau televizorului.

Educația ecologică este un proces menit să atragă categorii de oameni care să fie conștienți și preocupați de problemele mediului înconjurător, care au capacitatea de a lucra individual și colectiv pentru găsirea unor soluții problemelor actuale, dar și pentru prevenirea apariției altora.

Scopul educației ecologice este de a-i ajuta pe elevi să gândească critic și creator, de a cântări opțiunile, a identifica alternative, a pune întrebări, a analiza informații și de a lua decizii.

Împăcarea cu natura, prietenia față de ea, reprezintă singura noastră șansă pentru viitor, iar viitorul sunt ei, copiii. Din acest motiv, cu toată puterea sufletului și a minții, să facem front comun pentru o educație ecologică serioasă și profundă, în cadrul căreia asimilarea cunoștințelor se îmbină cu activitățile practice de protejare a mediului.

„Pământul nu aparține omului, ci, dimpotrivă, omul aparține Pământului” – este un vechi adevăr care stă la baza multora dintre programele de dezvoltare durabilă ale statelor lumii, care au înțeles că problema mediului înconjurător este o problemă universală, dat fiind faptul că fenomenele de poluare nu cunosc distanțe și nici frontiere.

 

Bibliografie

• Cerghit Ioan, Metode de învățământ, E:D:P: București, 1980
• Ciolan Petre, Valoarea formativă a lecțiilor de cunoașterea mediului înconjurător, Revista de pedagogie, 1989
• Qroianu Mariana, Micii ecologiști în acțiune, Editura Albatros, București, 1999

 

prof. înv. primar Margareta Adela LAZĂR,
prof. înv. primar Diana SARCA-GRIGA,
Școala Gimnazială „Avram Iancu” Bistrița

 

Acvaponia – un viitor verde

ISTORICUL ACVAPONIEI

Cu mult timp înainte ca să ajungă la cunoașterea circuitului azotului în natură, a metabolismului animalelor și plantelor omul a preluat din mediul natural modele de ecosisteme pe care le-a reprodus în scopul obținerii hranei de care avea nevoie.

Astfel, observând că mediul acvatic poate constitui o sursă pentru fertilizarea culturilor agricole, aztecii au construit pe lacurile din zonele Xochimilco și Chalco insule plutitoare (chinampas – 30 x 2,5 m), separate între ele de canale pentru circulația canoelor. Pe aceste insule plantau porumb, fasole, dovleac, amarant, roșii, ardei chili, flori, ș.a.

În China, cu cel puțin 1700 de ani în urmă, în Hanzhong și Mian din provincia Shanxi și în Emei din provincia Sichuan, în culturile de orez se creștea crap (Cyprinus carpio), caras auriu (Carassius auratus), ton (Ctenopharyngodon idellus), crap argintiu (Hypophthalmichthys molitrix) ș.a.

La începutul secolului al XVII-lea sir Francis Bacon (1626) descrie, pentru prima oară într-o publicație, metoda de cultivare a plantelor terestre pe alte medii de cultură decât solul. Din acest moment cultivarea plantelor fără sol intră în atenția cercetătorilor.

Astfel, John Woodward (1699) publică studii asupra cultivării mentei pe strat de lichid, francezul Nicolas de Saussure efectuează cercetări asupra mineralelor necesare creșterii plantelor, în 1804, Jean Boussingault experimentează cultivarea mai multor soiuri de plante pe diferite substraturi, iar botaniștii germani Julius von Sachs și Wilhelm Knop dezvoltă în perioada 1871-1880 o serie de tehnologii de cultură a plantelor în soluții nutritive. William Frederick Gericke obține rezultate excepționale cu această metodă pe care, în anul 1937, o denumește „hidroponics” (în limba greaca hidro – apa, ponos – muncă).

Cercetările capătă amploare și au ca scop elaborarea unor tehnologii de cultură a plantelor în zone aride de pe glob.

Primele rezultate notabile s-au obținut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când trupele cantonate în insule din Oceanul Pacific au fost hrănite cu produse proaspete obținute din culturi hidroponice deoarece terenurile din aceste insule erau improprii pentru agricultură.

Ulterior sistemele de cultură hidroponică au fost introduse în programele spațiale NASA pentru a fi utilizate în spațiu sau pe alte planete.

În prezent miliarde de plante legumicole, flori, arbori ornamentali, arbuști, răsaduri pentru împăduriri, erbacee perene, viță de vie ș.a., se produc în sisteme de cultură fără sol în majoritatea țărilor din lume.

O revoluție similară s-a produs în acvacultură.

În mod tradițional, acvacultura se practică în lacuri, iazuri, heleștee sau bazine de mari dimensiuni. Pentru a mări producția, a reduce suprafața de teren ocupată și a putea monitoriza mai bine factorii de hrană și mediu, au fost create sistemele de acvacultura intensivă cu recirculare.

Infrastructura acestor sisteme este alcătuită din bazine pentru pești, echipamente pentru filtrarea, oxigenarea și sterilizarea apei, pompe, schimbătoare de căldură, aparatură de măsură și control. Apa, încărcată cu dejecțiile peștilor, mâncarea nedigerată sau neconsumată, este trecută printr-un sistem de filtre, care reține toate substanțele toxice pentru pești și este reintrodusă în bazine, curată. Costurile generate de înlocuirea periodică a materialelor de filtrare au determinat orientarea cercetărilor în direcția găsirii unor soluții mai ieftine pentru filtrarea apei.

Pornind de la observația că plantele acvatice mențin calitatea apei în ecosistemele naturale, primele cercetări au urmărit înlocuirea echipamentelor de filtrare cu plante acvatice. Rezultatele excelente obținute au determinat extinderea cercetărilor asupra plantelor terestre.

Pionieratul în studiul sistematic al sistemelor cu recirculare și filtrarea apei de către plante terestre este atribuit cercetătorilor de la The New Alchemy Institute. Între anii 1970 și 1980 apar în revista The Journal of New Alchemists articolele lui William McLarney Irrigation of Garden Vegetables with Fertile Fish Pond Water si Further Experiments in the Irrigation of Garden Vegetables with Fertile Fish Pond Water, ale lui Ronald D. Zweig: The Saga of the Solar-Algae Ponds, Three Experiments with Semi-Enclosed Fish Culture Systems, Investigations of Semi-closed Aquatic Ecosystems, The Birth and Maturity of an Aquatic Ecosystem, care deschid calea dezvoltării cercetărilor în acest domeniu.

În anul 1985, absolventul universității North Carolina State University, din SUA, Mark R. McMurtry, profesorul Douglas C. Sanders și Paul V. Nelson, realizează primul model experimental pe care-l denumesc „Integrated Aqua-Vegeculture System”, care filtrează efluenții unei culturi de Tilapia printr-un sistem de biofiltre cu nisip pe care plantează tomate și alte vegetale.

La Agricultural Experiment Station din cadrul University of the Virgin Islands (UVI), St. Croix, primele experimentări au fost realizate de Barnaby Watten and Robert Busch care au publicat aceste rezultate în Tropical Production of Tilapia (Sarotherodon aurea) and Tomatoes (Lycopersicon esculentum) in a small-scale recirculating water system. Aquaculture, 41 (1984) 271-283. Elsevier Science Publishers.

Cele mai notabile rezultate au fost obținute însă sub conducerea dr. James Rakocy. Diferitele denumiri sub care au fost publicate rezultatele cercetărilor și ale infrastructurii sistemelor respective au creat necesitatea unificării lor într-o formula simplă și reprezentativă.

Apare astfel termenul aquaponics, creat prin combinarea cuvintelor „aquaculture” și „hidroponics”. Acesta devine în scurt timp denumirea acceptată și folosită internațional pentru procedeul simbiotic de creștere în sistem recirculant a plantelor și peștilor.

La începutul anilor 1990, Tom și Paula Speraneo, proprietarii S & S Aqua Farm de lângă West Plains, Missouri, SUA, au modificat sistemul realizat la North Carolina State University prin introducerea conceptului de bioponics. Aceștia au realizat sistemul aquaponics având cultura hidroponica pe suport de pietriș. Modelul realizat de ei a fost preluat de foarte mulți practicieni în domeniu din întreaga lume.

Preluând modelul Speraneo, un colectiv de la The Freshwater Institute din Shepherdstown, West Virginia a realizat un sistem aquaponics și a publicat The Freshwater Institute Natural Gas Powered Aquaponic System – Design Manual, în care este prezentat detaliat modul de realizare al sistemului, cu scopul de a furniza fermierilor asistența tehnică necesară implementării acestui sistem. În anul 1997, Pekka Nygard și Stefan Goes, realizează după modelul Speraneo un sistem aquaponics în localitatea Harnosand din Suedia, pe care-l extind ulterior.

Americanii Rebecca Nelson și John Pade lansează în anul 1997 revista Aquaponics Journal. În Australia Joel Malcolm preia sistemul Speraneo și realizează o primă instalație folosind butoaie metalice pe care le umple cu pietriș, denumindu-și sistemul „Backyard Aquaponics”, apoi realizează o diseminare eficienta care-l face cunoscut în întreaga lume.

În anul 2005, Travis W. Hughey (SUA), crează după modelul Speraneo un sistem aquaponics de capacitate mică, realizat din butoaie de plastic recuperate, a cărui construcție o prezintă într-un manual pe care-l posteaza pe Internet. Datorită simplității constructive, sistemul este preluat de foarte mulți practicanți din întreaga lume.

Cercetările efctuate în Canada de Dr. Nick Savidov, au evidențiat potențialul productiv al sistemelor acvaponice.

Silvia Bernstein, înființează în USA în anul 2009 compania „The Aquaponic Source”, care, ulterior, devine una dintre cele mai importante surse de informare și comerț în domeniul acvaponiei din SUA.

În România, cercetările în acest domeniu încep în anul 2006, când, în baza unui contract de cercetare finanțat de Ministerul Agriculturii Pădurilor și Dezvoltării Rurale, s-a elaborat primul proiect de stație pilot pentru cercetări în domeniul acvaponiei, pe baza căruia s-a realizat construcția primei stații pilot din țară, la ICDIMPH Horting (Cristian Bulbuc – Revista de acvaponie, anul I – nr.1 (1), septembrie 2015).

 

DEFINIREA CONCEPTULUI DE ACVAPONIE

Acvaponia este o metodă de producere a plantelor terestre și organismelor acvatice care combină două sisteme de producție tradiționale – acvacultura recirculantă și cultura hidroponică. Primul obiectiv îl constituie utilizarea substanțelor nutritive conținute în apa din bazinele cu pești pentru creșterea plantelor (Rakocy et al. 2003, Diver 2006, Graber & Junge 2009). Substanțele nutritive ajung în sistem via hrana pentru pești.

Excrementele peștilor pot fi de asemenea o sursă de nutrienți pentru plante, direct sau după ce bacteriile convertesc amoniacul în nitriți și nitrați (Rakocy 2012). Astfel se reduce, dacă nu în totalitate, în mod semnificativ cantitatea de fertilizanți pentru cultura plantelor.

În acvaponie utilizarea ierbicidelor și pesticidelor chimice nu este permisă deoarece sunt toxice pentru pești. Prin urmare, chiar dacă plantele cultivate în sisteme acvaponice nu sunt certificate ca fiind organice, ele sunt fără reziduuri de pesticide, metale grele, fungicide.

Acvaponia este o tehnologie cu consum de apă mult mai mic decât al celor două sisteme componente: acvacultura și cultura hidroponică, deoarece recirculă apa între cele două sisteme. Acvaponia poate fi realizată în orice fel de zonă pedo-climatică și poate crește productivitatea oricărui spațiu disponibil.

Acvaponia face parte dintre cele mai recente și apreciate invenții în mediile interesate de dezvoltarea sustenabilă. Ea se bazează pe ideea că plantele și peștii pot fi crescute chiar și pe spatii relativ mici, în doua bazine care funcționează în simbioză. O idee care economisește apa, evitând și folosirea de îngrășăminte, și care oferă în același timp autonomie legată de propria hrană, atât gospodăriilor care beneficiază de spații ceva mai mari, cât și familiilor care stau în apartamente.

De fapt, nu e vorba de o descoperire nouă, ci de o repatentare a unui vechi stil de viată, pe care aztecii, egiptenii și chinezii antici îl foloseau cu mult succes în trecut.

Un sistem acvaponic conține două bazine care funcționează în simbioză, unul destinat creșterii peștilor, iar cel de-al doilea destinat creșterii plantelor. Ambele resurse sunt destinate, evident, consumului alimentar, deci este vorba de pești care se pot mânca și de plante comestibile, de genul salatei și legumelor.

Partea și mai bună este ca practic apa din fiecare bazin este reciclată prin existența celui de-al doilea bazin: peștii produc substanțe hrănitoare pentru plante, în timp ce plantele reciclează și oxigenează apa peștilor, oferindu-le în același timp hrană. De asemenea, pierderile de apă recirculată între cele două bazine sunt minime (dacă sunt acoperite și apa nu se evaporă în cantități mari).

Acvaponia este una dintre cele mai ieftine metode de a obține hrană bio, (http://zeitgeist.unitisalvamromania.ro/stiri). Acvaponia este o modalitate de producere a alimentelor prin care metode convenționale de acvacultură sunt combinate simbiotic cu metode hidroponice de cultură a legumelor (Marian Bogoescu, cercetător științific principal gr.1, director ICDIMPH HORTING)

 

Avantajele pe care le prezintă aceste sisteme, (conform www.aqua-ponics.ro):

1. Consumul redus de apa în sistem, reprezentat doar de apa evaporată, consumată de plante și pierderi accidentale;

2. Producția de plante se obține aproape fără costuri suplimentare, doar pe baza furajelor care se administrează animalelor acvatice;

3. Protecția mediului, nemaifiind necesară evacuarea apelor uzate în mediul înconjurător;

4. Gradul de ocupare al terenului agricol, de câteva ori mai mic decât în cazul culturilor pe sol sau al acvaculturii tradiționale, pentru productivități egale;

5. Complexitate tehnică redusă, care permite o întreținere și exploatare simplă a sistemului;

6. Posibilitatea obținerii unor producții ecologice de plante;

7. Posibilitatea amplasării în orice zonă geografică, în mediu rural sau urban;

8. Posibilitatea utilizării ca hobby, în scop de subzistență, sau comercial;

9. Producția nu depinde de capriciile vremii (cultura nu depinde de precipitațiile naturale).

 

Principalele dezavantaje sunt:

1. Numărul relativ mare al variantelor de configurare a sistemului conduce la rezultate cu probabilități egale de succes sau eșec;

2. În cazul sistemelor amplasate în spații protejate, consumul ridicat de energie în perioada rece a anului, similar cu cel al serelor încălzite. Folosirea unor surse de energie neconvențională (solară, geotermală, eoliană, biogaz etc.) măresc în mod semnificativ eficiența energetică a sistemului;

3. Oprirea accidentală a curentului electric pe durate mari determină oprirea recirculării apei în sistem și implicit a procesului de epurare, fapt care produce creșterea concentrației substanțelor toxice în bazine și implicit, moartea animalelor acvatice (http://www.rapitori.ro/forum/acvaponia-o-solutie-viabila-de-optimizare-a-productiei-t13843-30.html).

Acvaponia a apărut ca un răspuns la problema legumelor bio, tot mai rare și mai scumpe (https://ponturifierbinti.com/cultura-acvaponica-o-afacere-pentru-2012).

 

prof. Romelia Valeria COSMA,
Liceul Silvic „Transilvania” Năsăud

 

Încălzirea globală – o problemă majoră a secolului XXI

Auzim din ce în ce mai des despre faptul că se încălzește clima. Din peisajul zilnic al planetei nu lipsesc furtuni puternice, inundații, secetă, valuri de căldură... și exemplele ar putea continua. Ne punem întrebări despre aceste fenomene și încercăm să găsim „vinovații”.

De fapt, ce sunt încălzirea globală și efectul de seră? Conform definiției, încălzirea globală este „creșterea continuă a temperaturilor medii înregistrate ale atmosferei în imediata apropiere a solului, precum și a apei oceanelor, constatată în ultimele decenii”. Efectul de seră „este procesul de încălzire a unei planete din cauza radiației reflectate de aceasta, care, în condițiile prezenței unor gaze cu efect de seră în atmosferă, o parte semnificativă a radiației va fi reflectată înapoi spre suprafață.”

Fenomenul de încălzire globală nu este nou, el a mai avut loc în urmă cu milioane de ani. Cercetătorii de la Universitatea Amherst din Massachusetts, SUA, și cei de la Universitatea Sheffield din Marea Britanie au ajuns la concluzia că anumite schimbări în orbita Pământului de acum 55 de milioane de ani au produs o încălzire cu 5 grade Celsius, datorată eliberării unei cantități mari de bioxid de carbon în atmosferă. Degajarea bioxidului de carbon s-a produs în urma topirii permafrostului (solul înghețat de la poli). Odată ajuns în atmosferă, carbonul a absorbit căldura și a împiedicat eliminarea ei în spațiu, producând așa-numitul „efect de seră”.

În urma cercetărilor efectuate, s-a constatat că:

- sursa carbonului, responsabil de încălzirea globală, se găsește pe continent, la cei doi poli (nu în apele mărilor și oceanelor, așa cum se credea);

- ciclurile de încălzire a suprafeței Pământului (numite „hipertermale”) au apărut în perioadele în care înclinarea axei Pământului era cea mai mare și când orbita planetei era cel mai puțin circulară.

Încălzirea s-a încheiat în urma unor procese naturale care au răcit planeta.

S-ar părea că problema se repetă, doar că, de data aceasta, noi, oamenii, accelerăm acest proces! În ultimii 20 de ani au fost înregistrați 10 dintre cei mai călduroși 12 ani din 1856 încoace. Să nu uităm de faptul că Universul este viu, în continuă mișcare și transformare. Toate acestea au influență și asupra Pământului. Periodic, el este supus unui proces de încălzire-răcire. Dar omul are și el partea lui de vină, poate cea mai mare! Fiecare bucățică de cărbune, fiecare litru de petrol sau de gaz pe care îl ardem se adaugă la cantitatea de gaze din atmosferă care înghit planeta sub forma unei pături tot mai groase, captând căldura și înăbușind oamenii și natura. Prin urmare, gazele cu efect de seră sunt responsabile de încălzirea globală, iar dintre acestea, bioxidul de carbon este cel mai „vinovat”. Activitățile antropice contribuie la creșterea emisiilor acestor gaze:

- arderea cărbunelui, petrolului și gazelor (acestea generează bioxid de carbon și protoxid de azot);

- tăierea pădurilor (copacii contribuie la reglarea condițiilor climaterice absorbind bioxidul de carbon din atmosferă);

- intensificarea creșterii animalelor (bovinele și ovinele produc cantități mari de metan în timpul digestiei);

- folosirea îngrășămintelor care conțin azot (generează emisii de protoxid de azot);

- gazele fluorurate (cu toate că sunt eliberate în cantități mici, au un efect de încălzire de 23 000 de ori mai mare decât bioxidul de carbon).

Pe lângă activitățile antropice care influențează modificările climatice, sunt și cauze astrale, naturale, legate de poziția Soarelui, de ciclurile eruptive ale acestuia, cauze care produc modificări climatice pe perioade scurte, de la an la an sau de ordinul a câtorva decenii. Așa se explică apariția unor „mici ere glaciare”, urmate de perioade normale de încălzire. O altă cauză naturală sunt erupțiile vulcanice. Cu toate acestea, cercetările au demonstrat faptul că activitățile omului sunt cele cresc mărimea concentrației gazelor de seră în atmosferă.

Principalul gaz responsabil de încălzirea globală este bioxidul de carbon, care provoacă 80% din poluarea ce duce la încălzirea Pământului. Nivelurile atmosferice înregistrate ale bioxidului de carbon sunt mai mari acum decât în ultimii 420000 de ani. Totul se datorează acțiunii antropice. În fiecare an emitem în atmosferă aproximativ 25 de miliarde de tone de bioxid de carbon (800 de tone pe secundă!). Nu este deloc întâmplător că această creștere a temperaturii globale tulbură grav echilibrul natural al climatului planetar. Din aceste motive este necesară reducerea urgentă a emisiilor de bioxid de carbon pentru stabilizarea concentrațiilor din atmosferă. Și cum acest lucru nu se poate realiza peste noapte, fiecare stat trebuie să introducă politici eficiente de protejare a climatului și mediului.

În prezent, temperatura medie anuală este cu 0,85 grade Celsius mai ridicată decât la sfârșitul sec. al XIX-lea. Din cauza gazelor de seră emise în atmosferă, suntem predispuși la o încălzire cu 1,2 - 1,3 grade C a temperaturii în următoarele decenii. Comisia Europeană a declanșat o campanie prin care învață consumatorii ce ar putea să facă pentru a opri încălzirea globală. UE lansează un apel către țările dezvoltate pentru a reduce până în 2020 emisiile generate cu 30% față de nivelurile înregistrate în 1990. De asemenea, pledează pentru utilizarea tehnologiilor curate de ardere a cărbunelui, pentru creșterea eficienței energetice și pentru promovarea utilizării surselor de energie care protejează mediul.

Efectele încălzirii globale asupra planetei noastre sunt tot mai evidente și mai dramatice:

- creșterea temperaturii medii anuale;

- alternanța dintre perioade anormal de calde cu cele anormal de reci;

- perioade de timp cu precipitații mult peste media multianuală în alternanță cu altele de secetă;

- creșterea numărului de zile de vară și a celor tropicale;

- scăderea numărului de zile de iarnă;

- creșterea numărului de fenomene naturale de risc: cicloni tropicali, uragane, tornade, ploi cu grindină, ploi acide, inundații, smog etc;

- dispariția unor specii de plante și animale până în 2080 din cauza modificărilor climatice;

- scăderea numărului de zile cu strat de zăpadă;

- creșterea amplitudinilor temperaturilor extreme lunare și anuale;

- accelerarea ritmului de topire a ghețarilor cu efecte asupra creșterii nivelului Oceanului Planetar, care a crescut cu 20 de cm din 1870;

- scăderea pH-ului oceanelor planetei, făcându-le tot mai acide, fapt ce afectează producția de sulfură de dimetil a planctonului (aceasta, eliberată în atmosferă, ajută la reflectarea radiațiilor provenite de la Soare, reducând astfel temperatura înregistrată la suprafața planetei).

Raportându-ne la țara noastră, Agenția Europeană de Mediu arată că România se va confrunta, în câteva zeci de ani, cu deșertificări (vestul Olteniei și sud-estul Banatului), teritorii inundate de ape, fenomene meteo extreme și dispariția unor specii de animale și plante. Nivelul Mării Negre ar crește alarmant, Delta Dunării ar putea fi inundată total, iar orașe precum Tulcea, Galați, Brăila, Sulina ar urma să fie inundate parțial. Scenariul pare apocaliptic, dar foarte posibil să devină real! Din fericire, știința și tehnologia oferă soluții la schimbările climatice, soluții care se regăsesc și în politicile climatice ale Comisiei Europene.

Natura ne oferă o varietate de alternative pentru producerea energiei. Singura problemă este cum să transformăm lumina solară, vântul, biomasa, energia biotermală sau puterea apei în electricitate sau în căldură într-un mod ecologic și cu costuri cât mai mici, reducând astfel emisiile de bioxid de carbon și efectul de seră, ajutând astfel la protejarea climei și a mediului înconjurător. Este timpul să ne gândim la cei ce vor veni după noi, la moștenirea pe care le-o lăsăm!

 

Bibliografie:

• Negureanu, Cristian, Planeta Eris și încălzirea globală, Editura Antet, 2007
• Gore, Al, Un adevăr incomod, Editura Rao Books

 

administrator patrimoniu Vasile Dănuț LAZĂR,
Colegiul Național „Liviu Rebreanu” Bistrița,
prof. înv. primar Margareta Adela LAZĂR,
Școala Gimnazială „Avram Iancu” Bistrița